Angajez şef iresponsabil

Mă fascinează de mult timp lumea afacerilor. Vreau să intru în afaceri, dar nu găsesc niciuna care să mi se potrivească. Le analizez pe toate atât de bine şi profund încât ajung invariabil la concluzia că nu o să meargă, că este imposibil să funcţioneze, să reziste pe propriile picioare o lună, darmite să facă şi profit. La începutul fiecărei idei, în stadiul incipient al ciclului de analiză, ca să zic aşa, mă imaginez prosper în scurt timp, ducând la bun sfârşit câte un plan genial, nemaiîntâlnit. Dar, odată cu maturizarea şi analiza detaliată a tuturor amănuntelor, realizez că abia voi reuşi să trăiesc cu o pâine uscată de pe urma business-ului meu.

De aici, concluzia finală e că trebuie să fii un pic nebun şi foarte inconştient ca să te apuci serios de afaceri. Trebuie să ignori atât de flagrant şi prosteşte fiecare detaliu încât să te amăgeşti în credinţa că vei reuşi. Şi să o duci astfel zi de zi, an de an, practic din noroc în noroc, din conjunctură favorabilă în baftă porcească. Bill Gates, Warren Buffet, Ion Ţiriac şi toţi afaceriştii sunt în fond şi la urma urmei nişte inconştienţi, nişte aiuriţi de legat care, dacă nu ar avea relaţiile şi influenţa pe care şi le-au făcut printr-un lanţ fericit de evenimente, ar fi închişi în cămaşă de forţă.

Apropo de Ţiriac, hai să luăm drept exemplu o singură idee de-a lui de afaceri, reprezentativă: asigurările. Acestea sunt în general de două feluri: non-viaţă şi viaţă. Cele de viaţă sunt din start absurde. Chiar mi-e jenă să mai şi explic pentru că este evident. Cum poţi să păcăleşti pe cineva că îi faci asigurare de viaţă? Cum poţi să te gândeşti că cineva îţi „asigură” viaţa? Nimeni nu poate asigura pe lumea asta o secundă de viaţă, dar ani întregi, secole adunate? Este hilar… M-aş jigni pe mine şi logica în sine să mă apuc de o afacere ca asta. Este una perdantă din start pentru că toţi murim, fraţilor. Dacă ar veni un individ la mine la birou să-mi ceară să-i fac poliţă, i-aş întocmi în primul rând o listă de cărţi pe care să le citească pentru frăgezire, apoi i-aş croi două perechi de palme ca să se trezească la realitate. L-aş lua de guler şi l-aş scutura. L-aş întreba: „Măi, băiatule, tu îţi dai seama ce lucru penibil îmi ceri? Ha?! Eşti conştient de prostia asta? Te mai interesează ceva după ce mori, dacă firma de asigurare se ţine de cuvânt ori ba? Ha?”. Cărui escroc fără scrupule i-a putut trece prin cap o asemenea idee? „Îmi e scârbă de tine şi pretenţiile tale penibile!”, i-aş mai spune… Abia dacă va insista, după tot acest perdaf, i-aş face asigurare pe barba lui de nebun. Atunci aş fi convins că n-am cu cine vorbi. Vă daţi seama că nu prea aş avea succes în afacerea asta.

Mai departe, asigurările non-viaţă. Asta îmi aminteşte de o întâmplare reală citită pe undeva: cică în secolul al XlX-lea, un preşedinte al Mexicului a fost grav rănit în timpul unui război, iar doctorii i-au amputat unul dintre picioare. Membrul respectiv a fost conservat timp de 4 ani în vila prezidenţială. Apoi s-a organizat special pentru „el” o ceremonie funerară cu procesiune şi tot tamtamul şi a fost înhumat „omeneşte”. Partea de-a dreptul hilară e că doi ani mai târziu, piciorul a fost furat din mormânt şi a dispărut fără urmă! Ce pot să mai zic? Bravo, dom’le!

Şi asta pentru că înmormântarea este tot un fel de asigurare. Te asiguri că mortul e bine pus acolo şi „se odihneşte” fără niciun deranj…

Azi oamenii îşi asigură aproape totul, de la casă, maşină, bijuterii, până la mâini, picioare, şolduri, sâni, buze. Vor ei să ştie sigur că, dacă Doamne fereşte! se întâmplă ceva cu „părţile” respective, sunt recompensaţi, primesc ceva în schimb. Ce idioţenie mai mare poate exista? Cum pot să înlocuiască nişte bani o parte a corpului tău? Sau casa ta în care ai investit nu doar bani, dar mai ales suflet? Dacă tu, clientul meu, te juri că nişte bani îţi pot înlocui un deget, eu îţi fac asigurare, dar să ştii, nimic pierdut nu mai poate fi recuperat întocmai.

Eu, de exemplu, mi-am pierdut mesajele de pe e-mail, poate cineva să mi le aducă neatinse? Nu vreau bani în schimb pentru că aceştia nu pot înlocui conţinutul irepetabil din fiecare text în parte. Se fac asigurări pentru mesajele de pe e-mail? Dar de pe telefon?

Ştiu pe cineva care şi-a pierdut întreaga lucrare de doctorat de pe un hard disk pe care l-a scăpat din mână pe scări sau pe altcineva care a pierdut de pe un calculator vechi o traducere a unei întregi cărţi la care lucrase un an de zile. Bani? Pot înlocui banii măcar un minut din munca aceea?

Dacă lucrurile dragi, de nepreţuit, se vor pierde, vor rămâne pierdute fără urmă şi fără nicio mângâiere. Le adunăm şi ne legăm de ele în amăgirea continuă că trăim o veşnicie sau în ignoranţa totală că le vom lua cu noi „dincolo”. Ne îndârjim să le asigurăm cumva, pierzând timp preţios şi energie, în loc să ne relaxăm şi să trăim clipa de azi pe mâine liniştiţi, ştiind că sunt trecătoare, că nimic nu poate fi asigurat, că totul va dispărea, totul!…

Iată de ce nu pot eu face afaceri obişnuite. Pentru că gândesc prea mult, mă implic prea tare, nu pot fi relaxat, distant. N-aş putea fi niciodată convins de justeţea ideii. Şi dacă eu nu sunt convins, cum pot convinge pe angajaţii mei şi pe client? Sunt jalnic…