Anul literar 2013 (I). Criza prozei

Încep de fiecare dată articolele de bilanţ cu teama că voi uita să menţionez câteva titluri care meritau cu prisosinţă să fie pomenite; e, de altfel, inevitabil: nimeni nu reuşeşte să citească totul. Ar fi şi păcat… Asta pe de o parte. Pe de alta, nu scap de câţiva ani buni de impresia (pe care, la o adică, aş putea să o documentez serios, de nu chiar convingător) că există un dezechilibru în literatura de azi: domeniul criticii şi în special al istoriei literare capătă din ce în ce mai mult aplomb, poezia se reînnoieşte şi ea, apar nume noi, circuite specifice, pe când proza, deşi se bucură în mod evident de curiozitatea şi interesul celor care încă mai citesc, nu doar că nu ţine pasul, dar abia de reuşeşte să dea un titlu-două de referinţă pe an; uneori, cum s-a întâmplat în 2013, nici atât. Ar putea fi o discuţie extrem de serioasă aceasta, privitoare la deficienţa epică a scriitorilor contemporani. (Chiar aşa: aţi observat cât de rarefiate sunt, în ultimii ani, principalele colecţii de proză de pe piaţa de carte autohtonă, Ego. Proză şi Fiction Ltd., ale editurii Polirom? Şi acesta este un simptom al crizei prin care trece proza autohtonă!) Sigur că două-trei titluri se detaşează aproape de fiecare dată, dar ele sunt puţine şi aparţin, de regulă, prozatorilor consacraţi. Dar, de câte ori a trebuit să fac o listă de 10 cărţi de proză, a trebuit să o umplu, în a doua sa jumătate, cu titluri discutabile, din punctul meu de vedere. Nu e uşor pentru un critic literar să ofere „puncte din oficiu”, dar nu o dată se vede nevoit să o facă.

În fine, poate lecturile mele nu acoperă totul, deşi mă străduiesc să mă ţin la curent. Prin urmare, voi vorbi doar despre cărţile pe care am apucat să le citesc sau măcar pe care le-am foiletat insistent, suficient cât să-mi fi făcut o idee despre ele (de regulă, genul acesta de lectură-slalom se potriveşte unor lucrări de specialitate, nu romanelor sau volumelor de poezie). M-am întrebat în ultima vreme, tot primind oferte de colaborare pe care le-am refuzat politicos, dar prompt, dacă aş mai găsi, acum, câte 52 de cărţi bune în fiecare an, care să merite efortul de a le aloca câte un comentariu extins, în cazul că m-aş hotărî să revin la un ritm mai alert al cronicii literare. Răspunsul franc este cel negativ. Iar a te hrăni din negaţie şi din scepticism nu mi se pare suficient de incitant pentru un cronicar literar; acesta trebuie să fie ori naiv, ori, recomandabil, generos. Deocamdată eu unul nu găsesc resurse…

Cum arată bilanţul anului 2013, în varianta mea fragmentară, subiectivă, precipitată? Mediocru sau submediocru la capitolul proză. Efectiv, mi-e greu să numesc o carte-eveniment. Şi în anii trecuţi media a fost cel mult onorabilă, dar au existat titluri care s-au detaşat (semnate, din 2010 încoace, de O. Nimigean, Gabriela Adameşteanu, Nicolae Breban, Horia Ursu, Alexandru Vlad, Florina Ilis, Radu Aldulescu, Filip Florian, Radu Mareş ş.a.m.d.); de data aceasta, nimic din ce am citit nu m-a impresionat. M-au deranjat uneori reacţiile de presă, campaniile mediatice, care pierd simţul măsurii, dând impresia că ai de a face cu adevărate capodopere. Sigur, există şi problema: cum citim un contemporan? Cu ce exigenţe? Eu unul cred că exact cu aceleaşi pe care ni le exersăm citind şi recitind autorii dintotdeauna. Dacă e legitimă ideea unei ierarhii valorice în domeniul literaturii, e pentru că toţi scriitorii au şanse egale. Sigur, erorile de receptare sunt mult mai probabile în cazul operelor din realitatea imediată, care nu au o istorie a receptării. Dar, dacă prudenţa este binevenită, indulgenţa dusă la extrem nu face bine în critica literară.

Să trecem la bilanţul propriu-zis. La capitolul proză, nu am reţinut nici un titlu care să mă convingă ferm, pe care să pariez fără ezitare. Acum câţiva ani, romane precum Rădăcina de bucsau, Cine adoarme ultimul, Ploile amare, Singura cale, Medgidia, oraşul de apoi mă entuziasmaseră. Concluziile anului 2013 sunt reţinute. Prozatorul autohton vânează subiecte senzaţionale, cu cârlig, pentru care nu are răbdare (răbdarea este una dintre calităţile esenţiale pentru un bun romancier, în special) şi se lasă copleşit şi condus de poveste, fără a se mai ridica la nivelul unei viziuni. E, aş spune, cazul romanului lui Ioan T. Morar, Negru şi roşu, care păcătuieşte prin neadecvare ori, pe alocuri, prin stângăcie stilistică. Sau, parţial, al Dorei Pavel, cu al său Do not cross. În fine, cărţi (în unele cazuri, cărţulii) meritorii au dat Florin Lăzărescu (Amorţire), Dan Perşa (Viaţa continuă), Ana Maria Sandu (Aleargă) ori Marin Mălaicu Hondrari (Lunetistul, care încearcă să păşească timid pe urmele lui Roberto Bolaño, dar mai are nevoie de suflu), Liliana Corobca (Kinderland, cu un plus pentru autenticitate), Andrei Pogorilowski (Nic Studeno. Al doilea cartuş, cu un umor pitoresc, în stilul comic brevetat peste Prut). Reţin printre reuşite cartea lui Doru Pop, O telenovelă comunistăşi Un american la Chişinău, al lui Dumitru Crudu. Tatiana Niculescu Bran îşi continuă investigaţiile semi-ficţionale, cu Povestea domniţei Marina şi a basarabeanului necunoscut.

Aş insista asupra a două cărţi de debut, ambele apărute în urma unui concurs organizat de editura Adenium (nu neg că pot fi subiectiv, întrucât am făcut parte din juriu; dar nu văd nici o problemă în a-mi susţine şi aici alegerile): Beatris Serediuc dă, în Varză, un roman-amalgam, psihedelic, cu inserturi lirice şi cu un ritm foarte bun, cu perspective mobile, cu amfetamină, alcool, promiscuitate, mahmureală, care adună poveştile mai multor personaje. Îi cam lipseşte construcţia. Confesiunile personajelor, dezamăgite, triste, dezabuzate, sunt autentice, au lipici, impresionează prin cruzime sau prin sentimentul, asumat, al ratării. Cosmin Lecuţa adună, în romanul Laptele negru al mamei, un set de poveşti legate convenţional: un scriitor lipsit de inspiraţie, dar nu fără succes, îşi înlocuieşte iubita cu o vecină abia majoră, dar nu lipsită de experienţă în ale amorului; o tânără de 23 de ani, plictisită până la Dumnezeu, face însemnări despre stările şi experimentele sale erotice. Poveşti aduse laolaltă cumva artificial, dar cu destule momente bune, care mă încurajează să cred că, dacă va avea răbdare, autorul ar putea ajunge un prozator peste medie.

Tot la capitolul proză, deşi poate ar trebui pomenită la cel al criticii literare, amintesc şi antologia realizată de Marius Chivu, Best of. proza scurtă a anilor 2000, care se vrea un manifest pentru reabilitarea unui gen nedreptăţit la noi. E un bun instrument, venit din partea unui critic de întâmpinare care a manifestat mereu un interes aparte pentru proza scurtă.

Atâta am apucat să citesc, deşi voi recupera cu titluri semnate de Ruxandra Cesereanu, Varujan Vosganian, Adrian Schiop, Lavinia Bălulescu. Despre poezie, memorialistică, critică literară – în articolul de săptămâna viitoare…