Are şcoala românească şi părţile ei bune?

De câte ori deschis televizorul, dacă am timp şi răbdare, dau obligatoriu peste o emisiune „de divertisment”, în care se discută aprins, de către invitaţi care nu au nici în clin, nici în mânecă de-a face cu sistemul de învăţământ, despre şcoala de azi. Se dau pe post tot felul de filmuleţe în care sunt surprinse scene violente, mostre de limbaj vulgar, în care dascălii, când nu asistă pasiv, sunt victime colaterale. Ceea ce supără şi e incorect este generalizarea, mutarea acestor scene asupra întregului peisaj educaţional. Impresia este că elevii nu mai sunt beneficiarii sistemului de învăţământ, ci victimele acestuia.

Ce ar fi de comentat? Nu neg că există unele probleme în şcoli, dar, după mintea mea, principala problemă este că presa, în fuga ei bezmetică după audienţă, vânează doar astfel de ştiri, pe care ulterior le deformează, le reia în zeci de variante, care mai de care mai pestriţe, mai vulgare. Excepţiile sunt, astfel, ridicate la rangul de regulă. În loc să informeze, presa deformează. Ferească Domnul ca vreun naiv să caute a se informa despre lumea noastră, peste o vreme când vom fi cu toţii oale şi ulcele, frecventând gazetele de azi. S-ar alege cu o imagine a unei societăţi debile, în care nimic nu funcţionează, în care nu mai există modele, în care instituţiile statului funcţionează arbitrar. Ca să mă întorc la subiectul meu, sintetizez ceea ce, de ani buni, mass media autohtone livrează drept informaţii imbatabile. Cu ce te alegi? Ai impresia că nimic bun nu se mai petrece în şcoala românească: toţi dascălii sunt corupţi, hoţi, abuzivi, toţi elevii sunt frivoli, violenţi şi exhibiţionişti, nu mai există seriozitate, nu mai există performanţă. Or, eu ştiu bine că nu este aşa. Merg anual în destule inspecţii, prin multe dintre şcolile Moldovei, de la licee de elită, la mici şcoli din sate, adesea fără drum asfaltat. Nu idealizez situaţia, dar tonul îl dau seriozitatea, munca, dăruirea. Cunosc zeci de profesori dedicaţi, extrem de serioşi, am văzut la lucru şi am stat de vorbă cu zeci şi sute de elevi pasionaţi de literatură, care scriu foarte bine sau care şi-au descoperit, de la o vârstă fragedă, o vocaţie certă. Când vrei să vezi însă doar lucrurile negative, le selectezi doar pe acestea. De ce? Pentru că ele se caută. Telespectatorul care vrea să-şi odihnească mintea, de pildă, nu este interesat de cutare premiu internaţional obţinut de elevi pregătiţi în şcolile obişnuite, de profesori obişnuiţi. Pe el îl interesează mizeriile, faptele deşucheate. Asta este hrana sa spirituală. Multe dintre ziare îi oferă ce-şi doreşte, nepăsându-le că, în acest fel, se manelizează.

Adevărul este însă că în România ultimilor douăzeci şi ceva de ani sistemul de învăţământ se încăpăţânează să supravieţuiască împotriva unor tentative jalnice de reforme şi împotriva unor piedici dure. Prima dintre acestea este subfinanţarea. Sigur, când aflu că un dascăl a acceptat „atenţia” unui elev, primul lucru care-mi vine în minte este că gestul e condamnabil, ruşinos de-a dreptul. Dar imediat după aceea, nu mă pot opri să nu deplâng această umilinţă la care s-a ajuns şi din cauza sistemului: orice s-ar spune, „amănuntul” că profesorii, mai ales cei debutanţi, sunt nevoiţi să supravieţuiască trăgând, de la lună la lună, de o leafă mizerabilă, le impune şi un statut social fragil. Nimic nu scuză fapta cu pricina, dar mă îndoiesc că ea ar fi fost posibilă în condiţii decente de trai. Şi, să nu uităm, ea trebuie bifată la rubrica fapt divers, nu scoasă în faţă, promovată şi dată drept simptom al unui sistem în care, dacă nu totul funcţionează cum ar fi normal, vina o mai poartă şi cei care, de ani buni, schimbă legi după bunul plac şi creează confuzie. Când într-o şcoală se petrece un lucru ieşit din comun, reflexul opiniei pubice este să arunce vina pe profesori. Se uită totuşi că un elev nu este doar produsul şcolii, că la fel de important este şi mediul familial, educaţia primită acasă. Nici eu nu pot spune că am fost un elev model, dar am respectat mereu anumite reguli de bun-simţ. Şi nu de teama unor sancţiuni ori din vreo constrângere, ci pur şi simplu pentru că asta ştiam eu de acasă, că decent este ca anumite lucruri să se petreacă în contexte specifice. Scandalurile care par să păteze, din când în când, învăţământul românesc sunt şi efectele unei crize morale care a zdruncinat, de ani buni, întreaga societate autohtonă. Slavă Domnului, generaţia mea a fost ferită de o copilărie şi adolescenţă lipsite de suportul părinţilor, nevoiţi să plece în străinătate pentru a-şi întreţine copii. Dar eu ştiu bine câte drame se petrec, din această cauză, în viaţa unor adolescenţi lipsiţi de repere, care trebuie să facă faţă unor şocuri emoţionale destul de dure.

Pe scurt, îndemnul meu din acest articol poate puţin bătrânicios este simplu: nu daţi importanţă mai mare decât merită unor ştiri vulgare. Nu ele alcătuiesc realitatea de zi cu zi a şcolii româneşti. Există sute de profesori care muncesc pe brânci, cu pasiune, pe un salariu nedrept de mic; există mii de elevi care îşi fac treaba şi care nu visează să devină, peste noapte, vedete, ci doar să aibă şansa de a trăi decent în ţara lor.

Doar că binele, normalitatea nu mai repezintă de mult o ştire, pe când vulgaritatea are căutare.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza”