Caută 
4 MIN
Voturile lui Gheorghe Chivorchian au fost decisive în victoria lui Răzvan Burleanu la alegerile pentru preşedinţia FRF. Important este răspunsul la întrebarea: cine pe cine contaminează?
De când s-a iţit această săptămână furtunoasă în fotbalul românesc, comentariile cu iz politic au egalat sau, pe alocuri, au depăşit comentariu strict sportiv. Vorbirea despre influenţe oculte în deciziile majore ale sportului, nu a apărut de ieri-alaltăieri în societatea românească. S-a tot trâmbiţat asta şi la alegerile de la LPF, ba chiar şi la federaţia de handbal. Mai ales în discuţiile pe linia Curtea de Apel – FRF, coincidenţele dau apă la moară acestui tip de zvonistică. Să recapitulăm. În ante-săptămâna patimilor, "instanţa amână pronunţarea" pentru 4 martie, preziua alegerilor, din motive avocăţeşti, judecătoreşti, ce mai contează? Ce marfă lux pentru "scenarişti"! Vasăzică, dacă judecătoarele Curţii de Apel dădeau verdictul acela zdrastic cu o săptămână înainte, echipa Sandu – Popescu & Co ar fi avut şapte zile de regrupare. Se mai putea anunţa o candidatură, Iordănescu, Hagi, dar cu o zi înainte de numărătoare, nimic nu mai era de făcut. Şi cum coincidenţele în serie sunt greu de crezut, unele imaginaţii la superlativ mergeau mai departe: procurorii au propus intenţionat verdicte mai blânde, pentru a calma spiritele: "staţi liniştiţi, "rien ne va plus", o să fie o condamnare cu suspendare pentru Popescu, nimeni nu-l împiedică să ia sceptrul aurit de la Casa Fotbalului. Unde s-a mai văzut ca judecătorii să fie mai catolici decât procurorii? Lovitura pare nimicitoare şi acum, politofagii caută asiduu regizorul acestui spectacol, atotputernicul "Big Brother". Chiar şi scoţând în evidenţă seria aceasta de coincidenţe, este totuşi greu de crezut că în fierbătorul actual al politichiei dâmboviţene, mai marii ştabi s-au focusat pe fenomenul fotbalistic. Schimbarea la faţă s-a produs, iar Răzvan Burleanu şi echipa sa îşi savurează succesul, fie chiar şi prin forfăitul favoritului principal.
Politica musteşte nu numai în tabăra învinşilor, ci şi în cea învingătoare. Cei foarte mulţi care au salutat cu încântare schimbarea din fotbal, au comparat acest fenomen – la scară redusă – cu schimbarea politică din 1989. Mai degrabă, dacă ţinem morţiş la astfel de analogii, martie 2014 seamănă cu noiembrie 1996, când s-a produs prima mare schimbare politică de după 1989. Ţara era cuprinsă de un entuziasm contagios, nu neapărat pentru noua echipă conducătoare a CDR, ci pentru prima schimbare democratică, fără sânge şi gloanţe din istoria României după atâta amar de vreme. Faptul că noii guvernanţi au dat din primele zile drumul la gafe s-a regăsit după 18 ani şi pe tărâmul fotbalului, cu deja consacratele bâlbe, "uite Piţi, nu e Piţi, uite Puiu, nu e Puiu". Perioada preelectorală a fost înţesată cu investigaţii de presă, o agenţie de profil specializându-se pe căutat bubele din capetele tuturor candidaţilor. Din acest război mediatic, şifonat a ieşit taman Răzvan Burleanu, pentru că dacă isprăvile lui Popescu şi Avram erau bine cunoscute, imaginea purului tehnocrat a avut de suferit.
Ceea ce este şi mai interesant: hulitele compromisuri politice, au penetrat Casa Fotbalului şi în cele câteva zile de după alegeri. Ceea ce, chiar din ziua de 5 martie, au adus primele critici lui Răzvan Burleanu, critici la care noul preşedinte nici nu se aştepta. Un politician, sau un simplu om preocupat de politică, n-ar avea nimic de criticat. Cheia succesului lui Burleanu în turul II a fost voturile oferite de Gheorghe Chivorchian (mâna dreaptă a unor persoane dubioase ca Sechelariu, Ştefan sau Iancu), iar răsplata primită este, după regulile consacrate ale politicii, normală. Ce ar fi spus puritanii comentatori dacă, intransigentul Burleanu ar fi refuzat voturile lui "Chivo" şi ar fi ieşit Vasile Avram, omul din "elicopter"?
Într-un roman remarcabil ("La fiesta del chivo" sau "Sărbătoarea Ţapului"), bazat pe fapte reale, Mario Vargas Llosa descrie căderea unei dictaturi cumplite, cea a lui Rafael Trujillo. Normalizarea şi tranziţia spre democraţie s-au produs pe cale paşnică, dar numai după ce au fost cooptaţi şi profesionişti din vechile structuri, chiar membri ai familiei dictatorului, care au acceptat să întoarcă roata. De ce l-am condamna pe Răzvan Burleanu pentru un compromis necesar şi cu totul de înţeles? Important este ceea ce se va întâmpla în continuare: dacă Burleanu se va lăsa contaminat de virusul politicii, sau dacă Gheorghe Chivorchian şi ceilalţi din vechea gardă se vor afla cu totul de partea schimbării. La această întrebare, nimeni nu poate da, deocamdată un răspuns.
