Arta de a servi

Acum mulţi ani, aflat în trecere prin Assisi, centrul spiritual al mişcării franciscane, am trăit o experienţă mai puţin obişnuită. Eusebiu, gazda mea, un romaşcan venit în Italia pentru a-şi întregi formaţia religioasă, m-a invitat la un prânz monahal în incinta conventului (mănăstirii) administrat de „fraţii” minoriţi (de la „minor”, cel mic). Abia aşezat la masă, un călugăr din mulţimea celor prezenţi a sărit să-mi ofere o tavă încărcată cu bucate aburinde, din care să aleg felul poftit. Intrigat de promptitudinea şi amabilitatea necunoscutului, am întrebat cine este şi dacă are de săvârşit vreun canon, vreo pedeapsă, care să-l oblige la servitul celorlalţi. Spre uluirea mea, am aflat  că „servitorul” ocazional, simpatic şi disponibil, era chiar ministrul ordinului. Pentru franciscani, ministrul este „conducătorul” (doar în sens administrativ), dar, în acelaşi timp, este şi „fratele cel mic”, servitorulul întregii comunităţi, în interiorul căreia toţi se consideră egali. În latină, de altfel, minister desemnează „servitorul”, pe cel investit cu responsabilitatea de a-şi ajuta semenii cu discreţie, devotament şi umilinţă. Ce distanţă între înţelesul vechi, originar, şi cel întrebuinţat astăzi, când termenul a ajuns să desemneze exact contrariul! Oare în lumea noastră, ateizată şi laicizată, se mai păstrează pe undeva un ethos veritabil al solidarităţii şi generozităţii, unul care să reamintească de exigenţa creştină a „iubirii aproapelui”? Şi dacă da, mai poate contrabalansa acesta pragmatismul feroce, quasi-generalizat, individualismul excesiv, tentaţia căpătuirii egoiste, cu orice preţ, departe de ceilalţi şi chiar uneltind împotriva lor?  

Pretextul unor astfel de întrebări mi-a fost oferit de lectura cărţii semnate de medicul ieşean Victor Bejan, intitulată Oamenii cetăţii, şi lansată zilele trecute la „Muzeul Unirii”. Într-un cuvânt de întâmpinare, autorul se prezintă ca fiind „nepot de preot, crescut în spiritul creştin de compasiune şi ajutorare a celor sărmani, de respectare şi cinstire a valorilor”. Ca şi opţiunea profesională, implicarea sa în viaţa publică este, cu certitudine, o moştenire de familie – tatăl domniei sale, Vlad Bejan, distinsul medic nonagenar (de care mă leagă o lungă şi fertilă prietenie), a înfiinţat Societatea „Ginta Latină”, promovând cultura în comunităţile româneşti din afara graniţelor atât prin acţiuni concrete, de ajutor imediat, cât şi prin cele peste 20 de cărţi publicate în ultimul sfert de veac.

Victor Bejan invocă de la bun început un pasaj din Război şi pace, cartea lui Tolstoi: „De ce oamenii răi se pot asocia pentru a face rău, iar oamenii buni nu se pot uni pentru a le fi utili semenilor?". Dubiile formulate de clasicul rus rămân valabile şi astăzi. Facerea de bine nu a devenit cumva o raritate suspectă? Proliferează, în schimb, la scară largă, mafiile politicianiste, economice şi financiare, interesate doar de augmentarea propriului capital. Există însă şi coaliţii ale „oamenilor buni”? Răspunsul este afirmativ. După anul 1900, s-au instituţionalizat mai multe formule asociative cu scop caritabil sau umanitar, despre care s-a vorbit prea puţin.

Preocupat de „genealogia” recentă a solidarităţii comunitare, Victor Bejan îşi fixează atenţia asupra evoluţiei şi activităţii Clubului Rotary, iniţiat la 1905 de americanul Paul Harris împreună cu prietenii săi, şi distribuit ulterior în toată lumea. Ce este Rotary Club? Ne spune autorul: „o organizaţie a oamenilor cu profesii şi activităţi deferite, care asigură servicii umanitare, militează pentru înţelegere şi toleranţă, promovează pacea şi prietenia în lume”. Sub deviza „a servi mai presus de tine”, Rotary promovează, deopotrivă, excelenţa profesională şi dispoziţia caritabilă, performanţa şi devotamentul. Ivit în mediul de afaceri anglo-saxon, spiritul rotarian consideră că prosperitatea fiecăruia nu trebuie separată de anumite exigenţe etice sau morale. Prioritare, în acest context, ar fi onestitatea, responsabilitatea, deschiderea faţă de ceilalţi, traduse în fapte şi mai puţin în vorbe. Sunt evocate, astfel, misiunile filantropice, medicale şi umanitare de succes ale rotarienilor derulate la scară mondială, naţională şi locală, fiind demontate, totodată, miturile cu aluzii conspiraţioniste ţesute din ignoranţă. Dacă franciscanismul înţelegea să împartă nediscriminatoriu sărăcia, rotarienii consimt să-şi împartă fie competenţa, fie prosperitatea.        

Fără doar şi poate, meritele lucrării invocate sunt multiple: de ordin istoric, documentar, memorialistic şi literar. Cititorul află date importante despre evoluţia Cluburilor Rotary româneşti din perioada interbelică, dar şi din ultimii 20 de ani, odată cu reactivarea acestora, în 1995. Numeroase mărturii fac trimitere la elita ieşeană de altădată, reunită (deseori conspirativ) în grupuri informale de lectură, în cercuri literare, de audiţii muzicale sau dezbateri culturale, sustrase vigilenţei „supraveghetorilor” plătiţi de regim.

Cu totul remarcabilă este interfaţa estetică a cărţii, mizând pe alternanţa textului cu imaginea. Ilustrată cu lucrări de grafică ale lui Dan Hatmanu (portrete ale personalităţilor invocate, schiţe ale clădirilor reprezentative din Iaşi), cu fotografii-document din vremuri apuse, cartea poate fi privită şi în felul unui album de artă. Demersul medicului Victor Bejan caută să ne convingă că altruismul, generozitatea şi solidaritatea n-au dispărut, că mai există oameni dispuşi să-şi servească semenii cu discreţie, cu sinceritate, necondiţionat. Este şi aceasta o artă, nu? 

Petru Bejan este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza” şi membru al AICA (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă)