Caută 
15 MIN
Un incitant interviu cu profesorul şi artistul plastic ieşean Dragoş Pătraşcu, organizatorul vestitului Salon „Erotica“.
Dragoş Ioan Pătraşcu s-a născut într-o familie de învăţători, în satul Floreşti, Vaslui, a urmat Liceul de Artă din Galaţi, apoi Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi, unde în prezent şi predă la secţia de grafică a Facultăţii de Arte vizuale şi Design. Artistul este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România încă din 1990 iar din 1996 membru al Asociaţiei Internaţionale a Artiştilor Plastici.
Până în prezent a avut 19 expozitii personale, 38 expozitii naţionale şi de grup, 24 expozitii internaţionale şi a obţinut în timp 17 premii importante pentru creaţie artistică şi grafică. Acesta mai este autor de ilustraţii şi coperţi de carte la 28 de volume, cărţi pentru copii şi reviste. Dragoş Pătraşcu este organizatorul vestitului Salon „Erotica”, o expoziţie care anul acesta s-a aflat la cea de-a IX-a ediţie. Zilele acestea, profesorul a dus salonul şi la Bucureşti.
Ziarul de Iaşi: Cum a luat naştere Erotica?
Dragoş Pătraşcu.: Totul a început în prima decadă a anilor 1990, când, la Centrul Pompidou din Paris am văzut o amplă expoziţie având ca subiect erotismul în arta secolului al XX-lea. Pentru mine, ca locuitor şi artist al spaţiului est european, a fost un adevărat şoc cultural. Vedeam pentru prima dată o manifestare de o asemenea anvergură în care se regăseau numele mari ale artei moderne şi contemporane, alături de artişti complet necunoscuţi în România. Ţin minte că expoziţia se încheia cu lucrarea unui tânăr de 18 ani. În 1995, tot la Paris, la galeriile municipale de la Halles, s-a deschis expoziţia „Suprarealismul şi dragostea”. Alături de Dali şi Max Ernst, românul Victor Brauner era prezent cu pictură, sculptură, şi desene de o incredibilă forţă de expresie. Surpriza de proporţii a fost întâlnirea cu o serie de colaje făcute în tandem de către doi mari poeţi suprarealişti români: Gellu Naum şi Gherasim Luca. Gellu Naum pe atunci trăia în cea mai mare parte a timpului autoexilat în satul Comana de lângă Bucureşti. La reîntoarcerea în ţară, împreună cu câţiva artişti bucureşteni, în frunte cu graficianul Marce Chirnoagă, am deschis o primă expoziţie cu tematică erotică în subsolul galeriilor Cupola din Iaşi. Aceea a fost prima ediţie.
ZdI.: Salonul Naţional de Artă Erotică a ajuns la cea de-a IX-a ediţie, cum credeţi că receptează oamenii această expoziţie?Are ea un public ţintă?
D.P.: Încă de la început mi-am propus coagularea unui grup de profesionişti care abordau de mult în creaţia lor această temă, salonul „crescând” calitativ şi cantitativ de la o ediţie la alta. Dinamica ultimelor trei ediţii a constat, cred eu ,în faptul că am invitat de la studenţi în primul an la Academia de Artăşi pânâ la decani, nume consacrate ale artei româneşti contemporane. Salonul a câştigat prin această decizie un plus de prospeţime, expresivitate şi inventivitate, devenind din ce în ce mai atractiv, solicitările pentru participare fiind de la o ediţie la alta mai numeroase. Nu se poate vorbi despre o artă erotică în acelaşi fel în care ne-am referi la un curent artistic. Mai degrabă putem aborda noţiunea tematicii, a predilecţiei,a unui anume univers ce ţine de alchimia intimităţii subiective, expresie sincerăşi explozivă din interior, ca poezia.
Sentimentul de iubire, dragostea fizică, sexualitatea în toată complexitatea ei, iată câteva dintre câmpurile de investigaţie ale erotismului în artă. Unde începe pornografia? Acolo unde obscenitatea, ca formă facilăşi nesublimată a sexualităţii, este prezentată drept mijloc de expresie. Nu există un anume public ţintă. În general, publicul pentru arta contemporană (inclusiv pentru Erotica), acum se formează. Este un public tânâr, care, dacă nu va pleca din ţară, va forma clasa de mijloc din rândul căreia vor apărea colecţionarii de artă contemporană. Lipseşte, în schimb, un public de vârstă mijlocie, lipseşte mediul universitar cât şi Iaşul cultural – actori, poeţi, scriitori, muzicieni. Altădată, publicul galeriilor era format mai ales din rândurile lor. Sigur, existăşi excepţii, dar rămâne un mare semn de întrebare.
Salonul , deschis deja în Bucureşti până pe 16 iulie, poate fi văzut la o galerie particulară, Artyourself, în incinta unei splendide case construite în sec. XIX de celebra familie de arhitecţi Berindei. Restaurarea clădirii a fost făcutăfără cusur, iar spaţiul expoziţional, care se desfăşoară pe trei nivele, este unul dintre cele mai frumoase din Bucureşti.
ZdI.: Este acest talent o moştenire de familie?
D.P.: În rândul specialiştilor, părerile sunt împărţite. Unii spun că talentul se moşteneşte, alţii afirmă contrariul. Mama, învăţătoare fiind, desena foarte frumos. Avea simţul proporţiilor şi o linie expresivă. O puneam de multe ori să-mi deseneze cai şi o făcea cu multă plăcere. Băiatul meu, Tudor, absolvent de Arte şi artist profesionist, este un talent remarcabil. E posibil ca o anumită înclinaţie către artă să se transmită. Restul rămâne un mister.
Şi-a făcut din realitate, o muză
ZdI.: Se spune că marii pictori ai lumii aveau câte o muză, care este a dumneavostră?
D.P.: Întotdeauna am considerat ca fiindu-mi muzăcondiţia umană în toată complexitatea ei, minunată, dramaticăşi tragică în acelaşi timp. Aceste gânduri s-au materializat de-a lungul anilor în nenumărate desene, instalaţii, asamblaje, obiecte. Şi chiar texte scrise pe pânză, cuvântul scris devenind pentru mine în ultimii ani un important mijloc de expresie.
Lucrările mele, indiferent de tehnica şi de mijloacele de expresie folosite, reprezintă rodul experienţelor mele de viaţă, al trăirilor şi sentimentelor mele, al faptului că nu înţeleg lumea în care trăiesc. Nu înţeleg violenţa care bântuie lumea, rapacitatea ei, dorinţa de preamărire şi invidia îndreptată asupra aproapelui. Nu mă înţeleg pe mine însumi de multe ori. Şi atunci desenez, lucrez compulsiv aproape. Cu alte cuvinte îmi povestesc viaţa. Şi cred, precum marele artist român Victor Brauner, că ,,viaţa mea este exemplară pentru că este universală”.
ZdI.: Care perioadă credeţi că a fost cea mai favorabilă artei şi cum vedeţi timpurile noastre, mai sunt ele prielnice spiritului creator?
D.P.: Parisul începutului de secol XX. Ruptura radicală de trecut. Big Bangul – care a generat apariţia artei moderne. Artişti care vin din toate colţurile planetei pentru a schimba arta. Colina Montmartre care devine capitală mondială a artei. La fel ca şi Parisul. Deturnarea artei de la o finalitate pur estetică. ,,Tirania” inovaţiei. Poeţi, scriitori, pictori, actori, muzicieni – o singură lume. Salonul refuzaţilor. Lupta cu Academia şi cu academismul. Cafenelele. Boema. Romantismul. Ca nişte secvenţe de film, mi-au trecut prin faăa ochilor ,,întâmplări miraculoase” care au schimbat definitiv arta. Şi toate acestea s-au întâmplat într-un singur loc: Parisul începutului de secol XX. Consider acei ani ca fiind cei mai frumoşi. Pentru artă şi pentru artişti. Acolo şi atunci aş fi vrut să trăiesc.
Reîntorcându-ne la timpul prezent, criza mondială care a lovit lumea reprezintă o adevărată tragedie pentru artă. În marile capitale ale lumii se închid galerii. Ministerele culturii din Europa şi nu numai, şi-au micşorat dramatic bugetele. Cultura, cu toate că se face mare tapaj pe seama ei, mai ales de către politicieni, a redevenit cenuţăreasa politicilor naţionale. Artistul s-a transformat într-un vânător de proiecte subvenţionate. Geloziile şi duşmăniile culturale, generate în mare măsură de sărăcie, dar şi de împărăirea pe criterii politice a ,,osului” numit proiect cultural, au revenit la ordinea zilei, precum în comunism. Pentru a face artă într-o ţară ca România ,,trebuie să fii tare de constituţie”, vorba unui mare şi regretat prieten şi artist – Marcel Chirnoagă. Culmea este că, în pofida tuturor vicisitudinilor, în România se face în continuare artă de mare calibru. Nu numai în lumina reflectoarelor şi în atenţia mass-media. Ci şi într-un profund anonimat, ca şi cum nu ar exista. Asta ţine, cred, de politicile culturale cât şi de societatea însăşi, care consumă doar ce i se serveşte (prin reclamă de preferinţă agresivă), nemaifăcând efortul să caute, să iasă în întâmpinare.
ZdI.: Ati avut vreodată sindromul hârtiei albe?
D.P.: În anii 1980, a lucra pe o hârtie scumpă sau pe o pânză de calitate era un privilegiu sau un mare noroc. Cele mai bune lucrări din acea perioadă le-am făcut pe foi ieftine, neinhibante. Şi acum simt o strângere de inimă când trasez o primă linie pe o hârtie japoneză, de mătase. Iar în altă ordine de idei, nu-mi aduc aminte să mă fi temut vreodată de o hârtie, de o pânză sau de un perete alb. Studenţii sunt dezinvolţi. S-au născut în capitalism şi ştiu că dacă distrug o foaie Canson, pot merge să cumpere alta. Dacă au bani. Iar ,,sindromul foii albe”, psihologic vorbind, cred că le este necunoscut. Şi este mai bine aşa.
„În România, publicul pentru artă contemporană este foarte redus.”
ZdI.: Care expoziţie, din toate câte aţi avut, vă e cea mai dragă?
D.P.: Am deschis câteva expoziții, de-a lungul anilor, care mi-au rămas în memoria afectivă. Prima s-a „întâmplat” în 1984, la Galeriile Cupola, din Iaşi. A fost, de altfel, şi prima mea expoziţie personală, deschisă de un mare şi regretat critic şi profesor, Radu Negru. A fost ieşirea mea în lumea artei ieşene. A fost de neuitat. A doua a fost la Paris, în 1997. O expoziţie cu treizeci şi cinci de desene mari, pe pânză. Deschideam în oraşul pe care-l visasem din adolescenţă. Emoţiile au fost pe măsura anilor de aşteptare. Următoarea a fost expoziţia deschisă la „Casa artiştilor” din Haifa, Israel.
A fost întâlnirea cu cel mai interesant spaţiu fizic şi spiritual pe care l-am întâlnit vreodată. A patra a fost o expoziție itinerantă, Paris – Viena, din 2003. Mă consideram deja cetăţean al Europei. Dar cea mai amplăşi interesantă expoziţie a fost cea din septembrie 2011, de la Galeriile ICR Bucureşti. Am reuşit să fac pe o scenă de doisprezece metri lungime o instalaţie cu câteva sute de obiecte, care continuă să rămână cea mai bună scenografiere a unui spaţiu, de până acum. Între colonadele salonului am expus o serie de desene-obiect, în cutii de plexiglas. Reamintesc faptul că sediul ICR Bucureşti funcţionează în casa celebrului industriaş interbelic Malaxa. Ar mai fi apoi cele patru expoziţii de la Veneţia, cea de la Artyourself din 2011, lucrarea monumentală de la Motor…
ZdI.: Exista o diferenţă între publicul de peste hotare şi publicul din România?
D.P.: În România, publicul pentru artă contemporană este foarte redus. Într-o ţară ca Franţa, pe care o cunosc destul de bine, acest public s-a format de-a lungul unui secol. „Ce n-a văzut Parisul” este o expresie concludentă în acest sens. Parisul a văzut marea schimbare în artă, iar publicul parizian a fost martorul acestor schimbări radicale şi s-a format în această direcţie. Întrebarea care se pune unui artist ce deschide o expoziţie în „oraşul lumină” este „Care este aportul adus de dumneavoastră artei contemporane?” Cele câteva sute de galerii de artă, muzeele de artă modernăşi Centrul „Georges Pompidou” completează peisajul cultural în care s-a dezvoltat gustul unui asemenea public. Închiderea culturală practicată de comunism vreme de cincizeci de ani a „conservat” gustul unui public „rămas” pe undeva în zona impresionismului.
Muzee adevărate de artă modernă nu au existat niciodată în România, cu toate că fiecare muzeu are câte un spaţiu dedicat artei moderne, însă neconcludent şi incomplet, organizat aleatoriu. De muzee de artă contemporană nici vorbă. Există unul la Bucureşti, până acum fără un program clar, care se vrea european, promovând majoritar experimente radicale. Vizitatorii din afara lumii artei neînţelegând nimic din ce se întâmplă acolo. Un public avizat se formează greu, iar acest lucru ţine şi de o infrastructură culturală, pe care România nu o are încă.
ZdI.: Ce expoziţie va urma semnată de Dragoş Pătraşcu şi la ce temă v-aţi gândit?
D.P.: Pregătesc o expoziţie amplă, pe care intenţionez să o deschid în toamnă. Voi putea da mai multe detalii când se va apropia deschiderea.
Şi acum, câte puţin din destinul de profesor
ZdI.: Ce este mai greu, să fii professor ori artist? Este necesar să fii de amândouă pentru aţi împlini destinul?
D.P.: Fără doar şi poate că ambele îndeletniciri implică vocaţie. A fi profesor înseamnă a fi răspunzător în mare măsură de destinele unor tineri, de dezvoltarea aptitudinilor lor artistice şi intelectuale, de pregătirea lor pentru „viaţa reală”. Este o profesie grea, care implică un anume fel de a fi, din care nu trebuie să lipsească generozitatea, capacitatea de a comunica şi o pregătire la zi, pe măsura timpului în care trăim. Spectacolul artei contemporane este fascinant, dar şi contradictoriu.
Lipsa dogmelor, a canoanelor, deschiderea totală faţă de social, politic, economic, ştiinţă, tehnică, faţă de toate celelalte arte, creează în rândul publicului nepregătit confuzie. Dar şi în rândul studenţilor. Ca profesor la orice academie de artă din lume ai rolul ingrat de a le preda studenţilor nişte reguli (de compoziţie, desen, culoare etc.), pe care să le spui apoi (tot tu) că trebuie să le încalce. Îţi pui întrebarea: ce trebuie să faci ca profesor pentru a fi la nivelul timpului tău? Să predai reguli, să pui accent pe tehnică, pe concept, pe creativitate, pe negarea tradiţiei, pe informarea la zi despre ce se întâmplă în arta recentă? Iată o dilemă pe care niciun minister al învăţământului nu o poate dezlega şi care ţine de capacitatea ta de sinteză, de experienţa ta, atât ca artist, cât şi ca profesor. Ca artist eşti singur în faţa neantului.
Este un drum complicat, plin de primejdii. Pentru că implică permanent o luptă cu necunoscutul, cu tine însuţi, cu singurătatea, cu tradiţia. Şi, de cele mai multe ori, cu o lume care doreşte să vadă ce-a mai văzut, care nu acceptă schimbarea, care-ţi poate fi ostilă, fiind capabilă să impună false ierarhii (pentru că, numeric vorbind, reprezintă o „forţă”). Este o „profesie” în care recunoaşterea poate veni târziu (sau niciodată în timpul vieţii), pentru că măsura talentului se dă la maturitate şi în care, spre deosebire de muzică, nu există copii-minune. Este o „meserie” ingrată, pentru că inovaţia poate fi considerată o deraiere sau un recul, mai ales într-o ţară ca a noastră, în care închiderea culturală de dinainte de 89 a lăsat o amprentă puternică în formarea gustului estetic modern.
Este un drum pe care nu au ce căuta cei „făcuţi”, ci numai cei „născuţi”, unul pentru care nu ar trebui să existe cale de mijloc. Personal, fac parte din acel mic procent al umanităţii care merge senin la „serviciu”. A fi profesor pentru mine a fost dintotdeauna o continuare firească a muncii de cercetare din atelier, indiferent de remuneraţia pe care am primit-o. Mi-a plăcut şi îmi place să comunic cu tinerii. Şi să expun alături de ei. Am făcut-o dintotdeauna. A fost şi este o provocare. Tinerii îmi dau din energia şi creativitatea lor, iar eu încerc să le dau din experienţa mea de profesor şi artist.
ZdI.: Grafician, pictor, cum reuşiţi să vă faceţi accesibil unui public mai larg? Ori trebuie ca acesta să fie unul restrâns, intim?
D.P.: Cu toate că am o formaţie de grafician, mă pot recomanda drept artist vizual. Pentru că mi-a plăcut dintotdeauna schimbarea. Nu am rămas niciodată mult timp într-un „loc”. Am traversat de-a lungul anilor nenumărate tehnici, viziuni, concepte şi chiar curente artistice. În anii 80 făceam desene hiperrealiste (un fel de fotorealism actual, dar interpretat), în creion. Apoi am devenit un „sclav” al liniei, aventurându-mă în marea ei complexitate şi poezie. Am făcut lucrări de factură expresionistă, fiind obsedat ca tehnică de haşura din gravurile lui Dürer şi ale lui Rembrandt. Hiperrealism, realism magic, suprarealism, expresionism, iată câteva ecouri ale unor curente artistice ce pot fi regăsite în lucrările mele din acei ani. În anii 90 am simţit nevoia unei înnoiri profunde.
Am simplificat şi epurat formele, făcând desene pe suprafeţe mari de pânză, într-o singură linie, cu ecouri din arta orientală. Lucram, încă din acei ani, un fel de ready-made, mă jucam cu obiectele, le asamblam, schimbându-le sensul, neavând îndrăzneala să le expun încă. Am făcut-o între 2000-2007, printr-o lucrare monumentală de 250 m² într-o fostă fabrică din Iaşi, actualul Club Motor. A fost ca o descătuşare, a fost realmente un act de autocunoaştere, o mare bucurie. Am lucrat cu o plăcere nebună, instalaţia, asamblajul, obiectul ready-made devenind de atunci unele dintre cele mai importante mijloace de expresie folosite. Totuşi, desenul a rămas una dintre marile mele iubiri. Continui să desenez aproape zilnic, ţinându-mi un fel de „jurnal” artistic, în care a început să pătrundă, de vreo doi ani, şi cuvântul.
Am avut întotdeauna un public. Poate pentru că lucrările mele sunt într-o strânsă relaţie cu poezia, neavând, cred, un caracter ermetic, ci spunând cîte o poveste. Poate pentru că am fost preocupat în egală măsură de idee, de concept, cât şi de tehnică. Nu sunt un psiholog al artei, nu pot să spun mai mult, nu ştiu. Sigur că mallurile, terasele, cluburile ne-au „furat” o parte din public. Aceasta este libertatea de opţiune, acestea sunt riscurile şi neajunsurile consumismului.
Interviu realizat de Paula SCÎNTEIANU
