Artistul şi tirania

În ultimul său roman însă n-a avut nevoie să inventeze mare lucru iar umorul există, într-adevăr, numai că e un umor negru care nu prea te face să zâmbeşti. Zgomotul timpului (Nemira, 2017) reconstituie viaţa celebrului compozitor Dmitri Şostakovici (1906-1975), rând pe rând (ba chiar, uneori, în acelaşi timp) părtaş şi victimă a regimului comunist din Rusia sovietică. Romanul e construit din secvenţe narative, grupate în trei secţiuni; firul întâmplărilor poate fi urmărit cu uşurinţă, în ciuda navetei permanente între trecut şi prezent. Barnes in­sistă asupra câtorva episoade notorii din bio­grafia artistului, prezentându-le din punctul de vedere al lui Şostakovici: autorul intră în pielea şi în conştiinţa personajului, arătându-ne cum un geniu poate fi corupt şi umilit de un sistem totalitar.

Prima mare cumpănă existenţială ce mar­chează destinul lui Şostakovici se produce în ianuarie 1936, după ce Stalin, secondat de câţi­va dintre liderii Partidului, asistă la o reprezentaţie a operei Lady Macbeth din Mtsensk, o creaţie foarte dragă compozitorului. Tiranului de la Kremlin îi displace însă factura avangardistă a operei şi, drept consecinţă, puţin după aceea apare în Pravda, organul oficial al Par­tidului, un articol distrugător, în care Şostakovici este acuzat de formalism, cosmopolitism, stângism, decadentism, de ignorare a realităţii, de ploconire în faţa falselor valori burgheze, i se reproşează că a compus o muzică spasmodică şi convulsivă, care „măcăne, icneşte şi grohăie“ etc., etc. Un astfel de articol în Pravda putea însemna atunci nu doar sfârşitul unei cariere ci şi trimiterea în Gulag sau chiar în faţa plutonului de execuţie. Aşa cum se va vedea şi mai târ­ziu, Şostakovici nu avea stofă de erou. Disperat, cum îl cunoaşte pe mareşalul Tukacevski, se duce la acesta rugându-l să intervină pe lângă Stalin. Dar sunt anii Marii Terori, când Stalin dă peste noapte ordine ce trimit la moarte sute de mii, milioane de oameni. Tukacevski este acu­zat că ar fi organizat un complot ce urmărea asasinarea Conducătorului Suprem şi este împuşcat, alături de bună parte din elita Armatei Roşii (în paranteză fie spus Tukacevski, militar de carieră şi remarcabil strateg, dovedise multă cruzime în reprimarea unor revolte anti-sovie­tice dar asta e o altă poveste). Şostakovici crede că soarta îi e pecetluită, pregăteşte o valijoară cu cele trebuitoare în puşcărie, aşteaptă să fie ridicat, stă nopţi întregi lângă lift ca, atunci când vor veni să-l ia, să nu-i trezească si să-i în­spăi­mânte familia. Ajunge la concluzia că în Uniu­nea Sovietică, patrie a socialismului biruitor, nu pot exista decât două categorii de compozitori: „cei vii şi înspăimântaţi şi cei morţi“.

Scapă de primejdie, probabil fiindcă Stalin avea ţinte mai importante. De acum încolo viaţa lui Şostakovici va fi o suită de persecuţii şi compromisuri, acte de laşitate şi încercări – eşuate – de a se sustrage sistemului. Îşi face în câteva rânduri „autocritica“, sacrificând astfel ritualului umilitor atât de iubit de activiştii de partid. Se „pocăieşte“ compunând bucăţi muzicale de circumstanţă, mai ales în perioada celui de al doilea război mondial. E însă mereu sub supraveghere iar puterea îi cere tot timpul dovezi de supunere. E trimis în 1949 la un congres pentru pace de la New York unde citeşte mecanic un discurs scris de alţii, în care condamnă capitalismul, arta burgheză, pe Stra­vinski (pe care, în fapt, îl admira) etc. Simte „îmbrăţişarea cleioasă a puterii sovietice“. Nu se poate desprinde de această îmbrăţişare fiindcă până şi hârtia de partituri este repartizată doar membrilor Uniunii Compozitorilor… Moartea lui Stalin, în 1953, nu rezolvă, în definitiv, mare lucru. Sigur, nu mai stă noaptea cu valijoara lângă lift dar presiunea rămâne foarte puternică, ucigătoare pentru demnitatea individului. Emisarii puterii au argumente: vrea tovarăşul Şostakovici să fie în sfârşit reluată opera sa Lady Macbeth din Mtsenk? Se poate discuta, cu condiţia ca tovarăşul să devină membru de partid. Şi opera va fi ulterior reprezentată, cu titlu schimbat, Katerina Izmailova (precum criminalii, regimul încearcă să şteargă urmele ticăloşiilor comise). Cedează mereu, alunecă dintr-un compromis în altul şi nici măcar alcoolul nu îl face să uite aceste mizerii. Se înjoseşte semnând texte de condamnare a lui Soljeniţîn, a lui Saharov… Dar Partidul ştie să-i răsplătească pe cei care fac concesii: obţine şase premii Stalin, trei ordine Lenin, iar toate astea înseamnă bani, mulţi bani, case de vacanţă, automobil cu şofer… Este meritul lui Julian Barnes de a arăta că, şi atunci când pare să se „liberalizeze“, mecanismul sistemului co­munist acţionează la fel de necruţător, traumatizând suflete şi mutilând conştiinţe. 

Personajul lui Barnes e suficient de lucid ca să-şi dea seama că e atât de laş încât nu-şi va putea duce până la capăt gândul sinuciderii. Vrea să depăşească impasul prin ironie, crezând că ceilalţi vor observa că, în realitate, el nu credea nici în textele pe care le semna, nici în gesturile de obedienţă. Dar aici e ironie sau, mai curând, comportament schizoid? 

La urma urmei, comuniştii sunt cei care i-au pus viaţa sub semnul celei mai feroce, mai ne­cruţătoare ironii: „lăsându-l să trăiască, îl uci­seseră“… 

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“  din Iaşi, critic literar şi scriitor