Ateneul Tătăraşi

Am impresia (asta e o figura retorică, bineînţeles!) că o formulare din precedentul meu articol a fost greşit înţeleasă: nu am pledat şi nu pledez pentru minimalizarea rolului pe care trebuie să-l joace Ateneul Tătăraşi în dinamica vieţii culturale ieşene sau în proiectul de dosar pentru candidatura la obţinerea statutului de capitală culturală europeană.

Spuneam doar că investiţia făcută în urmă cu peste un deceniu nu se justifica nici din punctul de vedere al oportunităţii (exitau şi există şi azi alte instituţii cu aceleaşi funcţii), nici al dezvoltării bazei materiale pentru artele spectacolului (existau deja alte scene, iar clădirea din Tătăraşi a fost un exemplu de erori de proiectare – singura sală de spectacole cu geamuri (!), cu scena prea înaltă, fără pantaloni de scenă şi fără dotările tehnice necesare) şi, în fine cu un program care era în dezacord cu rostul unei astfel de instituţii. Construcţia a fost făcută ca investiţie nouă (singura din Iaşi din ultimii douăzeci de ani) şi nu a servit decât pentru ca primarul de atunci să-i ofere un loc de muncă fostului director al Centrului Cultural Francez, care-l ajutase în campania electorală. Benoit Vitse, administrator pasional şi regizor diletant, a botezat pompos această instituţie drept "centru cultural european" şi, cu bugetul insignifiant de care a dispus, a reuşit să pună pe picioare un spaţiu de reprezentaţii teatrale "OFF" ajutând în special studenţii de la actorie să debuteze pe o scenă oarecum profesionistă. Evoc toate aceste lucruri nu din dorinţa de a critica un proiect sau un om, un om pe care nu am încetat să-l simpatizez, ci doar pentru a arăta cam care este nivelul minimal de expertiză cu care trebuie să judecăm aventurile instituţionale finanţate din bani publici.

Astăzi, graţie conducerii energice şi abilităţii lui Liviu Brătescu, instituţia are un alt aer şi un program cultural mult mai adecvat şi mai variat. De altfel, acest tip de instituţie nu ar trebui să concureze, în opinia mea, cu teatrele profesioniste sau cu instituţiile academice. Rostul ateneului, încă de la înfiinţarea lui, a fost cu totul altul şi, în mod paradoxal, această misiune nu e deloc depăşită nici astăzi. Înfiinţat în 1919, după desăvârşirea politică a statului naţional, ateneul a constituit un focar de educaţie culturală şi de iradiere a culturii româneşti în mediul semiurban obişnuit al acelor timpuri. Spun semiurban în sensul în care cultura citadină ca atare, aşa cum am mai amintit-o, nu avea, totuşi, un grad de răspândire prea mare. Ateneul a lansat programe de culturalizare, de naştere a spiritului civic, de construcţie a publicului şi de formare a îndemânărilor artistice, a generat un tip de solidaritate locală, mai presus de cartierul ca atare şi a deschis apetitul pentru valorile culturii de elită, urbană, după cum spuneam, pentru oameni mai curând din zona educaţiei primare şi medii decât pentru cei care fuseseră deja formaţi în familie sau la universitate. Este şi azi o miză europeană importantă care poate fi identificată pe această direcţie.

Contrar opiniei generale, proiectul capitalei culturale nu este unul cu o destinaţie de vitrină şi de împăunare a comunităţii locale cu reuşitele mai mari sau mai mici, recunoscute sau nu, reale sau imaginare ale culturii proprii. El vizează, mai degrabă, componenta socială pe care un astfel de program întins pe câţiva ani o poate pune în ecuaţie. De aceea, ateneul nu este o instituţie codaşă în agenda anuală care trebuie propusă, ci, dimpotrivă, poate constitui un vector extrem de convingător dacă va articula un program prin care să mobilizeze cartierul, tinerii, marginalii sau categoriile defavorizate în construcţia unor proiecte care să aducă plusvaloare culturală, civică şi europeană. În timp ce instituţiile profesioniste de spectacol sau de informare publică îşi văd, în principal, de programele lor convenite cu finanţatorii, iar astfel de proiecte nu pot fi decât complementare, o instituţie precum Ateneul Tătăraşi trebuie să facă, împreună cu Casa Municipală de Cultură, ceea ce francezii denumesc action culturelle. Acţiunea culturală, un concept colorat ideologic de valorile intervenţioniste ale stângii, reprezintă acel tip de program cultural care are o dimensiune socială în cartier, care păstrează vectorul culturalizator în creionarea solidarităţii şi care formează audienţa prin implicare directă. Adică dă culturii citadine acea dimensiune participativă şi formativă esenţială pentru a justifica folosirea banilor publici.

Recalibrarea activităţii curente a Ateneului Tătăraşi către această direcţie de acţiune nu poate fi decât benefică. De altfel, acest lucru se şi întâmplă în prezent când noua echipă a realizat deja o serie de activităţi care au implicat participarea activă a tinerilor şi a locuitorilor din cartier şi e de dorit ca şi în alte spaţii şi cartiere ieşene să prindă viaţă astfel de proiecte. Cum spuneam, contrar opiniei generale, neadaptate la rigorile de selecţie europene, acest gen de proiecte, chiar dacă nu vizează cultura de elită, pot avea, dacă sunt inteligent construite şi dacă generează reţele de sprijin europene (prin parteneri sau prin participarea la programe de acest tip din alte arii geografice) efecte extrem de pozitive la evaluarea finală a dosarelor de candidatură. Cu atât mai mult cu cât beneficiem de o lucrativă uniune social-liberală şi la Ateneu!