Atlas geografic privind românii de pretutindeni

Iniţiativa, dealtfel, lăudabilă a unui Atlas geografic privind românii de pretutineni, aparţine Institutului “Eudoxiu Hurmuzachi” pentru românii de pretutindeni, sub patronajul Guvernului României, prin Ministerul Afacerilor Externe. Atlasul, realizat de o mica echipă de cadre didactice, masteranzi şi studenţi la ciclul de licenţă reuniţi în jurul Prof. univ. dr. Nicolae Ilinca, a apărut  în 2015, la Editura V.I.S. SRL din Bucureşti şi propune cca. 300 de harţi şi grafice.

Nicolae Ilinca, coordonatorul acestei lucrări, este profesor doctor la Universitatea din Bucureşti. Domnia sa are în background o activitate prodigioasă, atât în învăţământul preuniversitar, cât şi în cel universitar, în domenii precum: didactica geografiei, metode de evaluare, geografia populaţiei şi aşezărilor omeneşti sau geografia turismului, fapt demonstrat de zecile de volume şi articole ale domniei sale.

Structurat pe 4 capitole (I – Aspecte ale mediului balcanic, II – Aspecte climatice ale mediului balcanic, III – Dacia. Teritorii nord şi sud-dunărene, IV – Graiuri, dialecte, structuri etnice, emigraţii, …), atlasul e un demers, mai degrabă, incoerent, decât coerent şi, mai degrabă, creează confuzii, decât ne edifică asupra problematicii românilor de pretutindeni. Cele două capitole introductive se referă doar la spaţiul balcanic, deşi orizontul teritorial al românilor, cel întrevăzut de către autori, se desfăşoară la scară planetară.

Al III-lea capitol aduce în cartografie chestiuni nedemonstrate ştiinţific şi care pot deveni periculoase atunci când sunt vehiculate de nespecialişti în istorie şi lingvistică. Harta nr. 6 – Filiere migratorii ale populaţiei geto-dace în secolele II şi VIIreprezintă o „punere în desen” a Teoriei lui Roesler, în care spaţiul originar al strămoşilor românilor e situat în mare parte la sud de Dunăre, dar şi în Banat şi partea central-vestică a Transilvaniei, de unde diverg vectorii „vlahizării slavinilor” din România extracarpatică. Textul comentariului propus de către autori nu interacţionează deloc cu harta şi nici nu creează feed-back-ul atât de necesar. Aflăm doar că „în momentul venirii grecilor, româna primară a fost prima limbă a Europei. Deci, civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte, în prezent poporul român, după care s-a răspândit spre est şi spre vest cu 15000-30000 de ani în urmă (Schiller, 2013)”. Deja suntem într-o paradigmă complet diferită, continuată cu un amalgam halucinant de talie europeană de „Vlahii şi Romanii populare” din intervalul secolelor al IV-lea şi al XIV-lea – ladini, waloni, romanşi, retoromani, aromâni, megleno-români, istroromâni, toţi adunaţi sub aceeaşi mare umbrelă (…nu mai ştiu dacă) a romanismului sau românismului.

La pagina 66 (al IV-lea capitol), o hartă prezintă (otova!) comunităţile noi din Alexandria, Cairo sau Khartoum, dar şi comunitatea veche, mai degrabă închipuită, de la Mânăstirea Sf. Ecaterina din Sinai. Aici avem un scurt text: „Comunitate de obârşie română, în sudul peninsulei Sinai, reprezentând beduinii Gebalich, proveniţi din robii valahi aduşi cu 15 secole în urmă de împăratul bizantin Iustinian” (fără sursă).

La pagina 65 a atlasului identificăm un alt text, ce însoţeşte o schiţă de mici dimensiuni – Răspândirea românilor/vorbitorilor de limbă română în Asia de Sud-Est. Lăsând la o parte neadecvarea punctelor cardinale (deloc onorantă pentru nişte geografi!), aici aflăm că „80 de milioane de locuitori din Punjab vorbesc o limbă „română” străveche, care cuprinde în jur de 2000 de cuvinte „româneşti”, iar altele seamănă cu cuvintele româneşti. Vorbitorii sunt urmaşii unui trib getic”.Informaţia e preluată de la dr. Lucian Cueşdean, al cărui nume apare închis între paranteze în josul textului. Cine e acest dr. Lucian Cueşdean? Am aflat din libertatea.ro, unde am identificat şi fragmentul anterior. Acest domn este autorul volumului Senzaţional! Suntem români de peste 2500 de ani, ce oferă o istorie alternativă a neamului nostru, ce se aliniază istoriilor propuse de Napoleon Săvescu.  Absenţa discursului critic şi imbricarea acestor „pozne”, deopotrivă, istorice, geografice şi cartografice, ce ţin mai degrabă de paranormal, alături de informaţia verificată într-o manieră ştiinţifică, ne determină să credem autorii atlasului îşi asumă aceste ipoteze.

Hărţi bune, hărţi mai puţin bune, hărţi care nu respectă cutumele cartografice în vigoare, texte bune, dar şi texte halucinante – cam asta e Atlasul.

Senzaţia mea e că suntem puşi, mai degrabă, în faţa unei lucrări ce doreşte să participe la reconstrucţia naraţiunii de confirmare a poporului român, de această dată conformă unor clişee străine spaţiului românesc, numai că la această muncă s-au înhămat persoane a căror competenţe nu sunt suficiente unui astfel de demers, care oferă cititorilor aspecte ale unor ipoteze infirmate sau neconfirmate şi multe erori spaţiale, toate aşezate într-o estetică cartografică îndoielnică şi care nu respectă cutumele domeniului. Prin gafele elementare, care ţin de tehnica cartografică, prin lipsa de coerenţă a materialului şi prin informaţiile deseori eronate, această lucrare aduce, mai degrabă, un deserviciu breslei geografilor, decât un serviciu. Ceea ce e mult mai grav e faptul că pe copertă apare logo-ul Guvernului României, care oficializează la cel mai înalt nivel acest produs mediocru. Mai mult, lucrarea se doreşte a fi destinată exteriorului. La câţi neprieteni are ţara noastră, informaţia eronată dintre coperţile acestui „atlas geografic” s-ar putea întoarce ca un bumerang împotriva României.