Caută 
1 MIN
Avem de lucru cu oamenii, cu educaţia lor. Nu mai suntem blânzi şi buni. Nu mai suntem harnici. Nu mai suntem bine pregătiţi în meseriile noastre. În acest negato ritmat curând nu vom mai fi. Vor fi alţii pentru noi.
Nu e cazul să resuscitez o problemă îndelung discutată la nivelul elitelor intelectuale şi epuizată, probabil, în perioada interbelică. Dar dificultăţile, conflictele, precaritatea urbană a oraşelor noastre trebuie să ne pună pe gânduri. România Mare, România ideală din sufletele noastre, era o fabuloasă lume a satului autentic răsfrânt într-o neasemuită diversitate culturală. Una dintre problemele acelei ţări împlinite venea din faptul că elitele târgurilor şi oraşelor erau majoritar alogene. Acum nu mai este aşa dar, atenţie, şi coerenţa imaginii urbane a cam dispărut. Asta înseamnă, fără îndoială, că noi, românii, în majoritate săteni cu una, două, trei generaţii în urmă, avem, bine ascunsă în inconştientul colectiv, ogâlceavă cu ideea de oraş, de urbanitate. Dacă sătenii de pe plaiurile mioritice au fost şi sunt comunităţi, orăşenii nu. Cât de repede şi-au redescoperit tradiţiile vii, mulţimii de comunităţi rurale şi cât de nepăsători cu spaţiul public sunt citadinii de azi… Tema trebuie aprofundată. Fără forţă comunitară, administrate doar de persoane ce ajung să le conducă pe filiere neprofesionale, funcţie a hazardului politic, oraşele noastre vor suferi multă vreme de acum înainte. Individualismul, agresivitateacapitalismului dezlânat,dezinteresul faţă de istoria şi tradiţiile locale, incapacitatea de convieţuire după reguli urbane acceptate de toată lumea, toate acestea vor destructura şi mai tare oraşele noastre. De ce se întâmplă aşa?
O poveste adevărată ne poate ajuta să dăm un răspuns pe o cărare directă şi simplă. În ultimii ani de domnie ai lui Ceauşescu un urbanist român a rămas în Statele Unite. Acolo şi-a făcut prieteni. Unul dintre ei, de asemenea urbanist, i-a devenit prieten apropiat. Nu ştia nimic despre România şi români. Nici Nadia, nici Dracula nu-i erau cunoscuţi. Povestea are, înainte de a începe, un tâlc. E cu doi urbanişti, unul dintr-o ţară de ţărani, celălalt dintr-o ţară de imigranţi. Unul dintr-o ţară cu multe sate. Celălalt dintr-o ţară fără sate.
E tulburător să constatăm că, cerându-i-se să spună ceva semnificativ, profund despre ţara lui, urbanistul nostru a ales povestea Mioriţei. Povestită sec, doar în componentele ei faptice, Mioriţa sună ciudat pentru un american. O persoană, respectiv un cioban, află că alte două persoane, ciobani şi ei, au pus ochii pe turmele lui mai mari şi mai frumoase şi au hotărât să-l omoare pentru a le lua. Ce face omul nostru? Se pregăteşte cu seninătate de moarte! În loc să fie impresionat, americanul a fost, dimpotrivă, decepţionat. “Nu prea sunteţi normali, a comentat el. Păi la noi dacă află cineva că urmează să fie atacat de alţi doi, mulţumeşte şansei pentru informaţie şi îşi face un plan de atac ca să-i omoare el, înainte ca aceea să acţioneze”… „Am rămas mut la această reacţie pragmatică a prietenului meu, a spus românul. Nimic poetic, nimic profund. Are sens să consideri moartea ca pe un sacrament, ca o trecere, are sens să-ţi imaginezi natura ca pe o biserică, ca un spaţiu de întâlnire a cerului cu pământul, bună pentru petrecerea omului în veşnicie, dacă tot ce faci în lumea asta e derizoriu!?”
Evident, discutând în astfel de termeni opoziţia celor două mentalităţi, nu putem ajunge la rezultate concludente. Transgresândînsă atitudinile diferite spre imaginile specifice spaţiului din lumea celor două mentalităţi, concluzia vine de la sine. O societate tânără, cum e cea americană, e complet urbanizată. Mai mult, au reuşit să impună lumii un model de dezvoltare urbană. Chiar dacă indivizii acestei societăţi nu se iubesc, regulile urbane sunt respectate fără rabat. Merită să exemplificăm. Dacă într-un cartier de case individuale realizat în temeiul unui regulament de urbanism, cineva vrea să construiască ceva, oricât de mărunt în curtea lui, dar neprevăzut în regulamentul respectiv, are nevoie la autorizare de acordul proprietarilor din tot cartierul. De regulă, un astfel de acord nu este dat! Imaginaţi-vă… Dar nu e nevoie să vă imaginaţi. E suficient să observăm ce se întâmplă în Iaşi şi în toate oraşele româneşti, unde nu funcţionează nici o regulă, în ciuda birocraţiei excesive la care este supus procesul de autorizare! În plus, americanii sunt atât de atenţi cu patrimoniul lor cultural încât, reabilitând consecvent clădirile mai vechi şi mai noi, au dat imaginii oraşelor lor caracter istoric în ciuda istoriei lor scurte. În acelaşi timp, noi, cu istoria noastră milenară, cu ideea că suntem de-ai locului, cu oraşele a căror atestare documentară depăşeşte frecvent cinci, şase sute de ani, reuşim să ştergem cu fiecare zi trecută câte o parte din memoria identităţii noastre. E aici un paradox. Americanul lipsit de sentimentul veşniciei poetizate în tradiţii mioritice milenare îşi creează un cadru de viaţă cu istorie vizibilă. În schimb, românul, pentru care veşnicia există şi s-a născut la sat, distruge orice urmă a trecutului pentru a se regăsi, în fiecare clipă, cu fundul gol în petrecerea timpului ce ni s-a dat…
Prin urmare, avem o problemă cu noi înşine şi între noi. S-a întâmplat ceva cu ciobanul creator de tradiţii poetice. Dezrădăcinat în oraşele venite peste el, a devenit un lup singuratic. Se descurcă de unul singur şi ocazional în haită…
Nu ştiu câtă realitate subzistă în aceste idei, dar adevărul e crud: avem de lucru cu oamenii, cu educaţia lor. Nu mai suntem blânzi şi buni. Nu mai suntem harnici. Nu mai suntem bine pregătiţi în meseriile noastre. În acest negato ritmat curând nu vom mai fi. Vor fi alţii pentru noi.
Totuşi, ceva bun pare să se întâmple în spaţiul cenuşiu al atitudinii civice. Prima şi ultima reacţie dură la un implant în miezul oraşului, considerat străin, l-au avut ieşenii la construirea ansamblului din Piaţa Unirii. Au botezat atunci locul, cu humor ”la coteţe“. Aşa se percepeau acele blocuri simpliste în mulţimea de case pitoreşti ale Iaşului. De curând, intervenţia incorect planificată (citeşte proiectată) pe Uliţa Mare, cu tăiere de tei, cu salcâmii japonezi şi caldarâm din pietre cubice pare să-l fi scos din inerţie pe ieşean, trezindu-i interesul pentru spaţiul public. Reacţia e atât de largă, de puternică încât edilii par hotărâţi să repare gestul ctitoricesc făcut, zic eu, cu bună intenţie, dar cu proastă inspiraţie, lansând un concurs de idei pentru acest reprezentativ spaţiu urban. Dacă e aşa, atunci teii n-au murit în zadar. Poate reuşim pe eşafodul făcut din lemnul lor, să construim o comunitate şi un oraş reprezentativ pentru civilizaţia românească în ansamblul ei. Poate reuşim să facem civilizaţie urbană.
Ioan Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale, a fost arhitect-şef al Iaşului
