Avem nişte bani. Cum procedăm?

Parafrazând spusele unui fost ministru liberal de Interne, ne pare rău că s-a întâmplat în timpul guvernării Ponta. Este concluzia unanimă a relatărilor care au însoţit înăsprirea măsurilor coercitive în cazul neeliberării bonului fiscal, o decizie foarte dură pe de o parte, dar foarte aşteptată pe de altă parte. Consecinţa imediată a fost că excedentul bugetar a crescut brusc şi asta sună bine, fie şi în gura premierului. Însă, dincolo de aura cu care s-a împodobit cel mai cinstit guvern, se ridică o mulţime de întrebări.

Prima, nu neapărat cea mai importantă, este: de ce abia acum? La începutul anilor ’90, casele de marcat se vindeau ca pâinea caldă, după impunerea prezenţei acestui accesoriu la orice comerciant. Vreme de mai bine de două decenii, casa de marcat a fost doar un element de decor, deşi nefuncţionarea ei tot infracţiune se numea.

A doua întrebare, poate cea mai importantă este: ce facem cu excedentul bugetar? Premierul, care deja avansase o sumedenie de reduceri de taxe pentru următorii patru ani, se gândeşte deja la scăderea TVA şi chiar a anunţat intrarea în vigoare a unei ordonanţe de urgenţă în acest sens de Ziua Copilului. Putem merge mai departe şi să ne gândim cum ar fi fost dacă bonul fiscal era declarat sfânt cu şase ani în urmă, când criza a aşteptat să se termine campania electorală şi să treacă alegerile parlamentare ca să se poată declanşa şi în România. S-ar mai ajuns, un an mai târziu, în 2010, la tăieri de lefuri şi la creşterea TVA? Nu vom şti niciodată, pentru că premierul şi preşedintele de atunci au altele pe cap astăzi.

Revenind, ce facem cu excedentul bugetar? Pentru moment, situaţia rămâne tulbure: investiţiile sunt în continuare blocate şi nu există nicio garanţie că o mare parte din acest surplus financiar nu va ajunge tot la clienţii politici. Degeaba ne uităm la documentarele de pe Discovery cu echipe de constructori timoraţi că nu pot respecta termenele stricte impuse în contracte şi că vor fi astfel penalizaţi. Aşa ceva se întâmplă doar în ţările civilizate. În România e invers. Un contractant nu doar că nu e penalizat pentru întârziere, ba chiar este recompensat, adică plătit în plus pentru tergiversarea lucrărilor. Exemplele sunt destule chiar aici, în Iaşi, darămite la nivelul întregii ţări.

Aşadar, ca să ajungem la a treia întrebare, ce va resimţi românul obişnuit după creşterea încasărilor la buget? Cel mai probabil nimic – cu excepţia anunţatei scăderi a TVA, dar numai dacă va fi şi aceasta urmărită îndeaproape ca reducerea TVA la produsele de panificaţie de acum doi ani.

Pe de altă parte, mai sunt destule găuri negre de acoperit, cum e bugetul asigurărilor sociale, şi o mulţime de promisiuni de onorat, cum e alocarea a 6 la sută din PIB – respectiv dublarea bugetului rezervat acum Educaţiei. Cine poate spune care este ordinea corectă a priorităţilor?

O a patra întrebare, dar nu cea din urmă, este: bun, l-am stors şi pe cel mai mic comerciant de ultimul sfanţ pe care îl datorează statului. Ce sau cine urmează? Dincolo de sursele de pierderi reprezentate de contractele publice date pe ochi frumoşi şi de nerecuperarea prejudiciilor constatate de instanţe, este de aşteptat ca fiscalizarea să fie extinsă forţat acolo unde nu s-a mai aplicat până acum. De exemplu, în pieţele agroalimentare, singurele locuri unde se mai pot cumpăra fără bon produse naturale, dar şi ţigări de contrabandă.

Până atunci, albirea unei bune părţi a pieţei de consum este sprijinită de lipsa investiţiilor şi, dacă lui Ponta îi ies socotelile, de scăderea în scurt timp a TVA. Aşa, bugetul va fi pe plus şi, în lipsa unei creşteri palpabile a veniturilor populaţiei, preţurile la alimente vor fi ceva mai mici. Mai rămâne de văzut cu cât va creşte consumul – veriga care închide acest lanţ de măsuri economice – dar şi cât de mult se vor accentua discrepanţele dintre estul izolat în subdezvoltare şi restul ţării.