Caută 
1 MIN
Cine se mai ocupă azi de Iaşi, de cercetarea lui aprofundată, multicriterială, permanentă pentru a genera, de fiecare dată când e necesar, soluţiile cele mai eficiente? Imposibilitatea de a răspunde la o asemenea întrebare e o realitate. În administraţia noastră lipsesc proiectele temeinice, astfel încât atunci când le va veni vremea să poată fi implementate cu succes, cu respect faţă de detaliu, de tradiţie, de viitor.
Prima poveste despre oraş, din istoria civilizaţiei, o găsim în cartea Facerii din Biblie. Sunt unsprezece versete scrise acum aproape trei mii de ani. În esenţă descrie o derivare, o deviere, o degradare a numelui de la înţelesul lui sacru, Babilon – Poartă a zeilor, la babilonie, sinonim cu încâlceală, confuzie, chiar balamuc. Babilonienii s-au hotărât să construiască într-un şes, un oraşşi un turn până la cer, utilizând tehnologii netradiţionale, rapide, ieftine, poluante. Scopul nedisimulat? Pentru faimă. Câtă vreme au putut vorbi aceeaşi limbă, înţelegându-se în toate planurile, construcţiile avansau rapid, mai ales turnul până la cer. După ce Dumnezeu le-a amestecat limbile, au părăsit şantierele împrăştiindu-se pe toată faţa pământului. Fără îndoială o parte dintre ei trebuie să fi ajuns şi la… Iaşi. Altfel cum ne-am putea explica faptul că se construieşte în continuare din orgoliu cu tehnologii poluante, că oamenii nu se mai înţeleg între ei, că multe şantiere sunt deja părăsite?! Comunitatea, însăşi ideea de comunitate dispare în favoarea individualismulului şi grupurilor conjuncturale de interese… Prin urmare viaţa urbană e o provocare. Un risc. O sumă de riscuri într-un spaţiu nu doar desacralizat, dar şi profanat. Textul biblic nu ne spune nimic despre organizarea societăţii ce îşi va fi propus să construiască turnul până la cer. Putem presupune că proiectanţii, executanţii, plătitorii de taxe erau subordonaţi autoritar de o putere, o voinţă excesivă de a face. Istoria a demonstrat că între cei trei vectori convergenţi, necesari realizării unei viziuni urbane, puterea economică, puterea tehnologică şi puterea politică, ultimul e decisiv.
Într-o paradigmă similară se înscrie, fără îndoială, şi oraşul nostru. Până acum 50 de ani, Iaşul propunea vizitatorului imaginea unei structuri urbane sacre. Turlele zecilor de biserici dominau peisajul. Această siluetă urbană este efectul voinţei voievozilor. Voinţa comunistă a negat-o. Lipsa de voinţă contemporană a înnăbuşit-o.
Economia ieşeană, de piaţă, evoluează într-un triunghi babilonic de interese. În latura decizională dispunem de voinţe politice nu numai conflictuale, ci prinse în război pe viaţă şi pe moarte. Oare ce-or fi având de împărţit de trebuie să curgă sânge? Dar esenţialul nu e în ce au de împărţit, ci în calificarea în raport cu funcţia publică primită, cultura specifică necesară în desenarea viziunilor despre viitorul comunităţii. În politica românească nu există nici o regulă cu referire la calificările necesare unei asemenea persoane. Oricine are oportunităţi de a-şi impune imaginea în electorat, capabilă să-l propulseze în funcţii administrative profitabile, o poate face. „Ce importanţă are?“ Pot veni contestările. „Aleşii pot apela la consilieri, la specialişti“. În primul rând n-o prea fac. În al doilea rând, care specialişti? Cine se mai ocupă azi de Iaşi, de cercetarea lui aprofundată, multicriterială, permanentă pentru a genera, de fiecare dată când e necesar, soluţiile cele mai eficiente? Imposibilitatea de a răspunde la o asemenea întrebare e o realitate. În administraţia noastră lipsesc proiectele temeinice, astfel încât atunci când le va veni vremea să poată fi implementate cu succes, cu respect faţă de detaliu, de tradiţie, de viitor. Dacă în latura profesională e rău, nici în aceea civică nu-i prea bine. Cetăţenii sunt şi ei supuşi regulei atitudinilor opuse când e vorba de interes propriu sau interes public. Prin ea valoarea moşteniriii culturale nu mai e relevantă. S-au obişnuit atât de mult cu subsumarea ei nevoilor personale încât a intrat în cotidianitate, în banalitate. M-aş bucura să mă înşel.
În concluzie, triada noastră întreţinută de legături biunivoce bolnave, politicieni (decidenţi în numele electorilor) – specialişti (realizatori de proiecte publice) – cetăţeni (beneficiarii deciziilor şi proiectelor) nu funcţionează. Ca atare nici voinţa de a face nu funcţionează în sensul cel mai bun. În fapt, fiecare din componentele triadei, dar şi ele între ele, sunt dominate de conflicte greu de conciliat. Vorbesc limbi diferite. E domnia surdă a individualismului în expansiune. Fără îndoială, supunându-ne în continuare acestei domniii, vom pierde cu toţii deşi, am putea câştiga cu toţii. Pentru aceasta e necesar un suflu nou. O mişcare novatoare capabilă să readucă Iaşul la strălucirile de altă dată. Aglomeraţia urbană Iaşi e mai bogată în locuitori decât aglomeraţia urbană Strasburg. Cu toate acestea e neverosimil de săracă şi incoparabil mai săracă decât oraşul francez. Se spune că unde e număr e şi putere. Nu e cazul nostru. Suntem mulţi şi… neputincioşi. Ne putem resemna sau putem lupta. Dar, ca să sperăm mai mult trebuie să comunicăm mai mult. Cu sinceritate. Deşi genetic sunt aceeaşi speţă, n-aş prea vrea să fim nevoiţi să punem semnul identităţii între babilonienii şi ieşeni. Nu de alta, dar în această situaţie viitorul nostru comun ar fi o mare, o anonimă ruină…
Ioan Oancea, manager al unei companii de soluţii arhitecturale, a fost arhitect-şef al Iaşului
