Bieletă antiruliu

Să înţeleg, prietene, că te culci pe la ora 9 aproape în fiecare seară, şi nu pentru că te sileşte cineva, ci pentru că pur şi simplu nu mai poţi sta treaz, ţi se împăienjenesc ochii la televizor. Suferi de un fel de oboseală cronică. Încep să se acumuleze din ce în ce mai mulţi ani de când faci asta şi ai încă senzaţia că totuşi lipseşte ceva, că înainte de culcare obişnuiai să faci cândva şi altceva decât să te speli cuminte pe dinţi. Parcă erai mai activ, dormeai mai puţin şi nu oboseai atât de tare. De ce, te întrebi, nu încetează odată întrebarea asta din capul tău?…

Nu mănânci usturoi sau ceapă ca să nu miroşi urât şi să strici „atmosfera”, ai în permanenţă un stoc consistent de prezervative în dulapul tău „secret” din baie pe care îl admiri şi îl rearanjezi săptămânal. Te speli des, toate astea în speranţa ca acel ceva se va întâmpla. Dar nu se întâmplă, cel puţin nu atât de des pe cât ai dori. Aşa-i că ai uitat până şi cum se cheamă sau ţi-e ruşine să îl zici? E vorba despre sex, amice, pe care ai ajuns să îl „execuţi” doar o dată pe lună, cu mare indulgenţă, după un calcul foarte neglijent. O formulare mai realistă ar fi aceea de „trimestrial”, asta dacă nu o faci în cel mai pervers mod cu putinţă, adică cel „anual”…

Strănutul a rămas cam singurul tău surogat de orgasm crud care te mai ia prin surprindere, dar culmea, şi pe acela ai ajuns să ţi-l înăbuşi în pumni ca să nu fii prea zgomotos şi să sperii copiii prin casă. Plus că e indecent, nu?…

Ai ajuns să crezi tâmpenia că banii sunt afrodisiac, cu cât ai mai mulţi, cu atât eşti mai satisfăcut, şi depui toate eforturile doar în direcţia asta. Iar sexul concret, făcutul dragostei, dacă vrei, a devenit ca un fel de rată pe care TREBUIE să o plăteşti lunar „băncii”. Această „bancă” ţi-a făcut o mare favoare cândva, ţi-a împrumutat o sumă mare de bani care ţi-a salvat viaţa cumva… Fără acel împrumut ai fi fost mort sau în puşcărie ori sanatoriu. Cel puţin asta e impresia ta. Acei bani au favorizat apariţia şi creşterea în condiţii civilizate a propriilor progenituri, adică a ceea ce laşi în urmă pe lume după ce crapi. Te gândeşti la acea rată destul de des şi îi ştii mereu data calendaristică. Trebuie să fie mereu într-o sâmbătă sau vineri seara, adică atunci când „banca” ta e deschisă şi are activitate. Culmea e că teoretic nu te omoară nimeni dacă nu plăteşti o lună, ceea ce se şi întâmplă, dar practic în acest caz intervine acel sentiment de vinovăţie atât faţă de „instituţia financiară”, cât şi faţă de tine: chiar nu eşti în stare să plăteşti o amărâtă de rată care să detensioneze starea şi să aducă pacea iluzorie care durează fie ea şi câteva secunde după ce ieşi pe uşă?… Hai, mişcă-te, desprinde-te de televizor, acţionează!…

Ai din ce în ce mai mult senzaţia că îţi „rupi” „banii” ăia de la gură… Că ai vrea să faci cu totul altceva cu ei, dar că nu poţi. Ai putea chiar să împrumuţi naibii şi de la alte „bănci” ca să-ţi mai uşurezi povara, eventual să faci o refinanţare, dar, nope, nu se poate, contractul e contract. Şi atât tu, cât şi „banca” răsuflaţi uşuraţi după ce plăteşti. Amândoi oftaţi din rărunchi parcă spunând: „Ah, ce bine, s-a mai dus una, de-acum 30 de zile sunt liber… fără nicio grijă”.

Problema care te pândeşte, la modul cel mai serios, este o inversare a percepţiei asupra sexului, transformarea lui într-o rutină imbecilă care în loc să te relaxeze, mai tare de îndârjeşte împotriva ta şi a „băncii”. „Banca” trebuie să fie amanta ta, ea nu trebuie să fie doar un bancomat în care îţi bagi cartela, ci unul pe care îl pupi, îl mângâi şi îl lingi cu pasiune sinceră până îl ia benga. Trebuie musai să readuci plata ratei la nivelul la care a fost când abia îţi cumpăraseşi casa şi nu exista colţ în care să nu îţi regăseşti hormonii.

Pentru ce să-ţi fie ruşine, de ce să nu recunoşti că îţi trebuie, că ai nevoie, că e bine să o ai?… Suntem cu toţii hedonişti, căutăm plăcerea din instinct. Ne trebuie pentru a supravieţui. Tot ce întreprindem, toate artele, toate ştiinţele au ca prim scop mai mult sau mai puţin conştient, crearea şi transmiterea unei emoţii care să ne hrănească o altfel de foame. Nu e doar iluzie fermecătoare, ci ceva ce te impresionează în aşa măsură, încât îţi vine să urli, să strigi în gura mare, să chemi şi pe alţii să vadă, să asculte, să înţeleagă scânteia de genialitate inexplicabilă care te-a impresionat. E chiar un fel de hrană pe care o mănânci, iar dacă o ai din ce în ce mai rar, te sfrijeşti de foame.

Ca să îţi revii trebuie să te convingi pe tine în primul rând ca „rata” asta e cel mai bun lucru care ţi se poate întâmpla. Şi îndrăzneşte să ceri mai mult, cere, omule, plata măcar de două ori pe lună. Începe cu asta. Vorbeşte cu şeful, rupe mâţa în două, bate la uşă în miezul nopţii, dacă nu îţi deschide, intră prin spate, deranjeaz-o când e în pauza de masă, fii insistent, dar nu brutal. Încetul cu încetul vei reuşi, iar viaţa ta va căpăta din nou nuanţe rozalii, indiferent de celelalte probleme.

Ce este bieleta antiruliu? E o piesă auto care constă dintr-o bară scurtă cu două găuri la capete în care intră alte două bare şi fără de care maşina se cam zdruncină. Dacă există vreo legătură dintre articol şi piesa asta? Habar n-am, dar sună bine…

Briscan Zara este scriitor şi publicist