Blestemul călătoriilor

Îmi plac foarte mult călătoriile, dar urăsc împachetatul. De fapt nu îl urăsc, ci sunt atras peste măsură de ducerea lui la perfecţiune, o atracţie de-a dreptul obsedantă care mă duce pe culmile disperării de fiecare dată. Mă acaparează atât de mult că mă aruncă într-o epuizare fizică şi psihică. La un moment dat ajung în punctul în care nu îmi mai doresc să plec. Sunt tentat să îl fac în cel mai detaliat mod posibil, motiv pentru care orice plăcere dispare treptat şi lasă loc stresului din ce în ce mai crescut care atinge punctul culminant în noaptea dinaintea plecării când abia dacă mai pot dormi tot gândindu-mă dacă nu cumva am uitat să împachetez ceva.

Cu câteva zile înainte, când sunt relativ relaxat, mă gândesc la cele trebuincioase, dar fără să mişc un deget. Îmi zic mereu că este timp berechet în ultima zi pentru aşa ceva şi că sigur îmi voi aminti de toate care îmi vor fi trecut prin minte. Cel mult, în ziua dinainte, îmi fac niscai bileţele şi listuţe. Cu cât călătoria este mai îndelungată, cu atât listuţele au nevoie să fie trecute într-un formular Excel pe calculator pentru că nu îmi mai încap pe foi de hârtie. Iar în ziua respectivă destinată împachetărilor propriu-zise sunt teleportat într-un spaţiu în care timpul pur şi simplu zboară scăpat de sub control, iar eu rămân mereu în urmă cu pregătirile. În final, invariabil uit ceva, de cele mai multe ori lucruri esenţiale.

Culmea tuturor călătoriilor este, evident, cea de vară când stresul împachetărilor frizează absurdul şi mă trimite în delir. În ultima perioadă, lăsându-mă, în sfârşit, influenţat de unele experienţe neplăcute din trecut, încep pregătirile cu câteva zile înainte de plecare. Dar nu, tot nu e suficient. E ca şi cum mi-ar trebui o viaţă de pregătiri pentru o nenorocită de călătorie…

De fapt întreaga tevatură porneşte de la dorinţa mea, repet, absurdă, de a nu uita nimic. În acest sens admir oamenii care au tupeul şi puterea de a renunţa la majoritatea lucrurilor pentru a se simţi eliberaţi, luând cu ei doar câteva obiecte strict necesare (periuţă de dinţi, pijamale, o sticlă de apă). Aceşti oameni au marea calitate de a reuşi să se convingă pe ei înşişi că se vor descurca la faţa locului şi, culmea, de cele mai multe ori, chiar o fac. Tatăl meu, de exemplu, când vine în vizită pe la noi ia cu el doar o gentuţă în care are mai mult ziare de citit pe tren decât lucruri necesare traiului ca să zic aşa. În consecinţă împrumută de la mine orice şi se descurcă, viaţa lui e liniştită din acest punct de vedere.

Eu, în schimb, sunt cu totul altfel, eu nu mă simt bine dacă nu iau cu mine absolut tot ce am nevoie pentru a nu apela la nimeni. Exemplul cel mai bun este aventura de la o vârstă ingrată a adolescenţei când mă hotărâsem să fug în lume. Băieţii mai mari ai lui Ilie Moromete au luat caii şi au fugit, doar atât, eu însă nu puteam, eu trebuia să nu uit nimic trebuincios, şi cu cât mă gândeam mai mult, cu atât lista lucrurilor trebuincioase se marea pe zi ce trecea. Eu, dacă eram în locul feciorilor rătăcitori mai sus pomeniţi, nu m-aş fi putut stăpâni să nu gândesc: dar cu ce ne vom spăla când ne vom opri din fugă, apoi cu ce ne vom şterge, ce vom mânca, cu ce vom mânca, cu ce ne vom scobi în dinţi, cu ce ne vom şterge la gură, cu ce ne vom îmbrăca la culcare pentru că sigur ne vom culca undeva, de unde vom bea apă, cu ce vom bea apă?… Şi aşa mai departe până mi se face părul alb. Toate lucrurile necesare îmi apar într-o înşiruire logică şi de necontrolat de activităţi viitoare. Apoi mă asaltează neprevăzutul pe care trebuie să îl anticipez cât mai detaliat posibil, iar dacă nu, atunci să fiu pregătit pentru orice, ceea ce implică cel puţin un bagaj, două în plus…

Vă imaginaţi aşadar, că respectiva mea călătorie de fugă în lume a fost şi rămâne cea mai organizată din viaţa mea de până acum, una reprezentativă. Am plănuit-o cu multe luni de zile înainte, am început să strâng lucrurile când mai erau câteva săptămâni bune până la ziua Z, chiar dacă trebuia să le dosesc de ai mei, să nu îmi descopere intenţiile. Iar la sfârşit, în ziua premergătoare acţiunii propriu-zise, am constatat că se adunaseră nici mai mult, nici mai puţin decât două valize uriaşe, doi rucsaci mari plus o pungă plină. Ce să fac, era ditamai fuga în lume, urma o grămadă de neprevăzut, de fapt totul era neprevăzut, iar pentru asta trebuia să fiu pregătit, şi am fost… Vă daţi seama că nu mă puteam gândi la nimic altceva decât la lista mea şi la bagaje. Iar asta se întâmpla cu vreo 3 săptămâni înainte de bacalaureat… La ce să îmi trebuiască bacalaureatul, mă gândeam eu, nu am nevoie şi timp de el, nu-l pot trece pe listă, şi hărşti! l-am ras fără milă şi regrete…

Evident că după o săptămână m-am întors. Nu puteam căra atâta după mine, era epuizant. Trebuia musai să replanific totul, aşa ca am amânat “fuga” pentru după bac, apoi după facultate şi tot aşa…

O perioadă m-am încadrat cât de cât în norme, deşi foarte aproape de pragul de sus al toleranţei, dar de când am copii, am devenit de-a dreptul patologic. Apropierea plecării în călătoriile spre mare, în special, îmi stârneşte fiori reci şi ticuri nervoase. Antologice sunt imaginile de râs cu mine, imortalizate chiar în câteva poze, pe drumul de la pensiunea sau hotelul unde eram cazaţi către plajă, drum efectuat în fiecare zi de mai multe ori, şi care dura cel puţin 15-20 minute, pe care eu îl parcurgeam ascuns cu totul în spatele bagajelor “absolut necesare” pentru plajă: sacoşă cu jucării de plajă, gonflabile (colace de înot, saltea mare, saltea mică, mingi – două gonflabile, una de fotbal din cauciuc), umbrelă, suport pentru umbrelă, zmeu, accesorii de înot, pălării ş.a.m.d. În urma mea soţia era şi ea încărcată cu bagaje, dar mai puţine (mâncare, băutură, prosoape, cearşaf etc.), apoi copiii liberi ca pasărea cerului ţopăind. Deci patetic…

Dar culmea împachetatului a fost atins anul trecut după ce am hotărât, exact din motivul de a nu mă mai stresa atâta cu această activitate criminală, de a cumpăra o rulotă… Am zis că doar astfel nu voi mai fi nevoit să calculez atât: cu rulota pot lua TOT!… Dar nu a fost aşa, m-am înşelat amarnic. Anul trecut nu numai că nu am luat tot, deşi am luat mult mai mult decât aveam nevoie (televizor, ventilator mare, barcă gonflabilă, trei butelii de gaz – doar pe una am folosit-o şi mai avem şi acum din ea mai mult de jumătate etc.), dar m-a forţat să pierd şi mai mult timp decât înainte şi să ajung în pragul nebuniei. Nu mai terminam de strâns, am amânat plecarea cu trei zile!…

Concluzia e că nu-mi rămâne decât să visez la o zi în care fie voi fi atât de bogat, încât îmi voi permite să cumpăr orice voi avea nevoie în deplasare, fără teama de a săraci subit, fie voi ajunge atât de sărac, încât nu voi avea nevoie decât de haina de pe mine… Atunci abia grijile mele se vor termina. Dar cred că mai am de aşteptat…

Briscan Zara este scriitor şi publicist