Bolile scrisului ştiinţific românesc: cauze şi simptome

E un fapt cunoscut că unul dintre cele mai precare sectoare ale vieţii culturale româneşti este reprezentat de piaţa publicaţiilor ştiinţifice. O privire, oricât de superficială, asupra cărţilor şi revistelor româneşti de ştiinţă arată, fără dubiu, că nobila îndeletnicire a scrisului ştiinţific a avut profund de suferit în ultimul sfert de secol, mai cu seamă că, în unele arii de cercetare semnele distrucţiei maladive datează din anii de după Cel de-al Doilea Război Mondial.

Orice fenomen patologic se manifestă prin simptome, iar în domeniul scrisului ştiinţific semnele de boală pot fi cu relativă uşurinţă detectate. Iată trei dintre ele:

1. Distrugerea sistematică a unei elite. Conform informaţiilor cuprinse în baza de date a Institutului de Statistică al UNESCO, numărul cercetătorilor români aproape că s-a înjumătăţit între 1996 şi 2014. În prezent, se cunosc şi cauzele care au declanşat acest proces de extincţie: a) iniţierea şi perpetuarea cinică a unor prevederi legislative strâmbe care au favorizat înfeudarea, forma fără fond şi impostura; b) distrugerea fără scrupule a infrastructurii de cercetare şi a sistemului de formare a unor noilor generaţii de specialişti; c) tăierile masive de fonduri, sub pretextul că banul public are alte priorităţi; b) alocările clientelare de resurse, sub diverse motive, dar temeinic justificate prin acte. Acestor factori li se poate adăuga şi campania de ridiculizare a prestanţei cercetătorilor până într-acolo încât ei au ajuns, in corpore, să fie asemuiţi cu nişte trântori de luxalimentaţi în mod nemeritat cu resursele strategice, şi aşa puţine, ale poporului, iar această percepţie negativă a rodit din minciună.

2. Dinamitarea mecanismelor de asigurare şi de evaluare a impactului cercetării. În raport cu acest aspect, se pot face câteva precizări. Aşa cum orice agent patogen prosperă doar în măsura în care distruge echilibrele care asigură funcţionarea optimă a unei forme de viaţă, tot astfel bolile scrisului ştiinţific au fost favorizate de factori cum ar fi: a) lipsa bazelor de date care să reflecte, în timp real, producţia de text ştiinţific, pe domenii (pentru a înţelege cum ar trebui să fie o asemenea bază de date, vă rog să accesaţi https://ui.adsabs.harvard.edu/); b) subminarea şi, mai apoi, desfiinţarea procedurilor de evaluare serioasă a calităţii publicaţiilor ştiinţifice româneşti; c) lipsa unor direcţii strategice de dezvoltare pe durată medie şi lungă a cercetării româneşti şi încurajarea atomismului până la nivelul la care oricine poate scrie oriunde, oricând şi oricum despre orice îi trece prin cap; d) popularea instituţiilor guvernamentale de management sau de control al cercetării cu tot felul de „specialişti” exotici şi mai mereu predispuşi la experimente pe oameni care mai de care mai trăsnite şi, în fine, e) politizarea şi birocratizarea excesivă, adică opacizarea procedurilor de acces la banii necesari realizării unor instrumente credibile de administrare a impactului cercetării.

Desfăşurată într-un astfel de climat neprielnic, cercetarea ştiinţifică românească culege roade pe măsură. De pildă, între cele aproape 20.000 de reviste ştiinţifice de top (numite şi reviste ISI) incluse în portalul Thomson Reuters există cam 60 de publicaţii periodice româneşti, ceea ce înseamnă că prezenţa românească în elita cercetării mondiale nu depăşeşte 0.3%. Mai mult decât atât, din cele aproape 60 de reviste ştiinţifice româneşti cotate ISI, nici una nu depăşeşte scorul mediu de influenţă de 0.6, ceea ce înseamnă că impactul rezultatelor de cercetare publicate în revistele ştiinţifice româneşti e sub medie şi înspre în jos (cf. http://uefiscdi.gov.ro/userfiles/file/CENAPOSS/rev_rom_isi_30_iulie_2014_factori.pdf). Din câte îmi amintesc, nici măcar unui ministru al educaţiei/ cercetării nu i-a păsat să propună sau să sprijine un pachet de măsuri reale menite să încurajeze creşterea calităţii revistelor ştiinţifice româneşti. În schimb, s-au risipit milioane şi milioane de euro cu şedinţe, conferinţe şi iniţiative fantasmagorice dedicate îmbunătăţirii calităţii cercetării. Cine seamănă vânt culege furtună.

3. Perpetuarea iluziilor de tip naţionalist-socialist. În statele marcate de flagelul totalitarismului, cercetarea ştiinţifică a fost, nu o dată, folosită ca detonator de propagandă deşănţată. În întunericul lăsat concomitent cu pogorârea Cortinei de Fier, marii oamenii de ştiinţă ai unui neam erau, din unghiul ideologiei partidului-stat, consideraţi ca supraoameni, ca titani şi făurari ai lumii noi. Armele acestor eroi ai muncii socialiste erau progresul fără greş şi productivitatea cu orice preţ. De fapt, altoiul ideologic practicat cu tancurile a distrus chiar fibra intimă a spiritului cercetării ştiinţifice. Ca şi C.A.P.-istul fruntaş în producţie, savantul trebuia să raporteze creşteri indeniabile la hectarul de cunoaştere per capita, iar această iluzie letală nu a părăsit, încă, unele din creierele care administrează cercetarea românească. Din mărul putred al unei astfel de ideologii a înflorit o întreagă serie de anomalii şi de mutaţii pe care le vom examina în numărul viitor.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Al.I. Cuza” Iaşi