Bufonul ţarului

A promis, acum trei ani, că viitoarea sa incursiune în spaţiul aerian românesc va fi la bordul unui bombardier Tu-160. În fapt, încercarea nereuşită de săptămâna trecută a implicat un mult mai paşnic Boeing 737. Vicepremierul rus Dmitri Rogozin n-a mai ajuns în Republica Moldova, lăsându-i neconsolaţi pe liderii transnistreni şi pe afinul său din palatul prezidenţial de la Chişinău.

Nu vom discuta aici reacţia autorităţilor române, corectă procedural şi politic. Cu tot regretul pentru inconvenientul creat celorlalţi pasageri, care s-au văzut nevoiţi să-şi schimbe planurile de călătorie, vina îi aparţine domnului Rogozin. Refuzul de a permite accesul în spaţiul aerian românesc trebuia anticipat de companie şi, într-un sens mai larg, de autorităţile ruse. Lamentaţiile privind pericolele la care au fost expuşi călătorii şi echipajul nu sunt convingătoare – pentru a nu recurge la alte adjective.

Domnul Rogozin îşi poate adăuga un nou episod eroic în CV-ul său politic, dar poziţia în organigrama Kremlinului rămâne cea de bufon. Zgomotele pe care le-a provocat, de-a lungul timpului, nu reprezintă altceva decât expresia unei copilării politice prelungite şi, din păcate, cam strâmbe. Ne-am aştepta la mai mult din partea unui demnitar însărcinat cu coordonarea industriei de apărare şi spaţiale a unei mari puteri, fost ambasador la NATO, autor al unei teze de doctorat pe tema securităţii naţionale a Rusiei în secolul XXI.

E adevărat, însă, că specializarea sa numărul unu este îngemănarea specific post-sovietică între teoria conspiraţiei şi apriga dorinţă de a ajunge în preajma puterii. Legislaţia anti-nepotism de la sfârşitul anilor ’80 l-a împiedicat pe tânărul Dmitri să intre în KGB şi să-i calce pe urme socrului său, pe atunci general. Ales în Parlamentul rus, semnează (în 1992) un proiect de rezoluţie ce afirma că dezmembrarea URSS a fost ilegală, iar autorii ei trebuie traşi la răspundere. Un an mai târziu, în timpul crizei, e ţintuit la pat de o gripă arţăgoasă exact în ziua în care Elţîn ordonă foc împotriva clădirii Dumei şi astfel pierde ocazia de a-şi demonstra eroismul. Se asociază o vreme cu generalul Lebed, apoi cu primarul Moscovei, Iuri Lujkov, ajunge şi liderul unui mic partid, dar niciuna dintre formulele politice alese nu îi permit străpungerea. Abia în 2003, când Putin îşi consolida puterea organizând el însuşi forţele de (pseudo-)opoziţie, Rogozin va fi adus în conducerea noului partid intitulat „Patria”, la solicitarea expresă a liderului de la Kremlin.

În mare măsură, opţiunea lui Putin avea la bază servilismul lui Rogozin, dar trebuie să fi contat şi abilităţile lui actoriceşti, plus modul sincer şi convingător în care vehicula temele centrale ale discursului conspiraţionist. Avusese destule ocazii să-şi demonstreze talentul: războaiele din fosta Iugoslavie, începutul extinderii NATO, dar mai ales efectele slăbirii chingilor statului, în epoca Elţîn. Discursul lui are multe în comun cu cel al lui Vladimir Jirinovski, minus talentul nativ. Dar Rogozin e mai tânăr şi poate fi dresat pentru a ocupa, în perspectivă, o funcţie importantă în menajeria lui Putin.

Preşedintele Putin s-a dovedit indulgent cu mai tânărul său protejat, chiar şi atunci când acesta a cam întrecut măsura. E vorba de reacţia lui Rogozin şi a formaţiunii sale, „Patria”, faţă de o măsură cu caracter social adoptată în 2005 şi care îngrijora segmentul mai vârstnic: o serie de beneficii „în natură” din era sovietică (diverse tichete) urmau să fie convertite în sume de bani. Rogozin a intrat în greva foamei, partidul a declarat că nu se va mai considera „forţa de elită” a Kremlinului. Dar nu a fost vorba de o ieşire din verticala puterii: spectacolul s-a încheiat şi lucrurile au revenit la normal.

În 2008, Rusia îşi pierde speranţa într-un dialog profitabil cu NATO, Rogozin este expediat la Bruxelles: era persoana potrivită pentru a le face zile fripte oficialilor serioşi ai Alianţei, măcar în plan mediatic. De aici încolo, steaua lui Rogozin urcă destul de repede. În timp, evoluţia politică a Rusiei face necesar transferul circului de la periferie – fie ea şi foarte importantă, precum reprezentarea diplomatică la NATO – înspre nucleu. Rogozin intră şi se menţine aproape de vârful echipei guvernamentale sub atât sub Putin (în perioada în care acesta a ocupat funcţia de prim-ministru, din cauza imposibilităţii de a servi trei mandate consecutive de preşedinte), cât şi sub Dmitri Medvedev.

Este lăsat să zburde, din când în când, pentru galerie, poate şi pentru a le reaminti celor interesaţi că, într-un scenariu negativ, un asemenea tip uman (desigur, nu Rogozin însuşi) ar putea ajunge în posturi decizionale. Bufonul ţarului se poate răsti la cine vrea, important este să nu-l confundăm cu ţarul.