Bun venit, Croaţia!

E normal ca momentul 1 iulie 2013 să fie tratat într-o cheie optimistă atât de către guvernul de la Zagreb, cât şi de către liderii principalelor instituţii comunitare. Pentru Croaţia, integrarea în UE înseamnă sfârşitul unei perioade de provizorat care a fost, din multe puncte de vedere, mai complicată şi mai dureroasă decât a României, Bulgariei sau a altor ţări postcomuniste. Iar croaţii se numără printre cei ce au traversat, după prăbuşirea comunismului, o „triplă tranziţie” (un termen sugestiv pentru multe dintre procesele din Europa Centrală şi de Est): schimbarea a vizat nu doar sferele economică şi politică, ci a implicat şi un proces complicat de construcţie etatică.

Croaţia a reuşit să facă faţă acestei triple provocări, la care s-ar putea adăuga şi o a patra: edificarea păcii interne şi a unei relaţii normale cu fostul adversar. Atingerea acestui obiectiv a fost dificilă, pentru că războaiele interetnice lasă urme adânci în conştiinţele oamenilor. De-a lungul anilor, exigenţele UE în ceea ce priveşte raportarea la dramele şi crimele războiului a fost o sursă importantă a opoziţiei faţă de integrare. Acum, scepticismul sau ostilitatea faţă de Uniune par a avea mult mai mult de a face cu situaţia economică, dar aspectele ce ţin de identitate şi memorie nu vor dispărea.

Ceea ce a reuşit Croaţia, deşi imperfect, poate fi un bun punct de pornire pentru alte state din Balcanii de Vest care aspiră la integrare, dar care se confruntă cu moşteniri mai dificile. Nu există reţete „universale” pe care UE să le aplice în zona sus-amintită sau în orice altă arie faţă de care forurile de la Bruxelles au un proiect, fie el integrarea, buna vecinătate sau altceva. Dar nu încape îndoială că experienţa în relaţia cu Zagrebul, de la semnarea primului acord de stabilizare şi asociere şi până la această zi de 1 iulie 2013, va fi utilizată pentru a aduce întreaga arie post-iugoslavă cât mai aproape de UE şi, la momentul potrivit, în interiorul ei.

Liderii politici comunitari au tot dreptul să se bucure, astăzi. E un sentiment de care arareori au avut parte, în ultima vreme, din motive ştiute şi asupra cărora nu e cazul să insistăm, astăzi. Dosarul extinderii trebuie menţinut la vârful agendei Uniunii Europene, şi e nevoie ca el să fie protejat de efectele perturbatoare ale eşecurilor sau întârzierilor în alte arii de cooperare. Nu e posibilă o izolare totală, pentru că guvernele statelor-membre sunt, în ultimă instanţă, cele care decid ritmul şi coordonatele extinderii, iar ele simt presiunile cetăţenilor, inclusiv pe cele populiste. Dar, spre meritul ei, actuala Comisie a reuşit să protejeze consensul politic în privinţa integrării Balcanilor de Vest.

Arborarea drapelului Uniunii la Zagreb ne poate duce cu gândul la aderarea Greciei, în 1981. Sunt singurele cazuri în care extinderea a vizat o singură ţară, preferinţa Comunităţii / Uniunii fiind aceea de a integra arii mai largi. Însă, la cinci ani după Grecia, şi-au făcut intrarea Spania şi Portugalia, ceea ce ne permite acum să vorbim de un val în două etape: integrarea periferiei sudice, care înlăturase ultimele regimuri autoritare din Europa non-comunistă.

Ar fi ideal ca data de astăzi să reprezinte un moment de aceeaşi factură, iar noul comisar pentru extindere, învestit după alegerile de anul viitor, să poată înregistra, la final de mandat, două sau trei noi succese. Macedonia, Muntenegru şi Serbia ar putea deveni membri UE, până în 2019 – şi ar trebui să devină, dacă e să menţinem metafora unui unic val, în mai multe etape.

Să le urăm, aşadar, bun venit croaţilor şi să sperăm că în curând ni se vor alătura şi alte popoare. O Uniune Europeană mai vastă va fi mai greu de administrat, dar va fi cu siguranţă mai frumoasă. 

Lucian Dîrdală este politolog şi lector universitar doctor în cadrul Universităţii “Mihail Kogălniceanu”