Caută 
1 MIN
De câţiva ani încoace oamenii s-au cam dezobişnuit să mai scrie cu pixul pe hârtie. Puţini o mai fac în mod constant şi în cantităţi mari. Majoritatea au devenit dependenţi de tastatură, fie ea de calculator telefon, tabletă sau altceva. Literele gata scrise, accesate printr-o simplă apăsare de buton te face să te gândeşti dacă mai e nevoie de scris de mână în fond şi la urma urmei.
Copiii se chinuiesc degeaba în şcoli să înveţe să zgârie cu stiloul clasic pe hârtie – şi e munca acolo, nu glumă -, când ei deja ştiu de la 3 ani să recunoască literele şi cifrele şi să apese butoane. Îi înţeleg pe mulţi când protestează şi îşi flutură degetele pline de cerneală. Mie însumi îmi vine foarte greu să mai scriu de mână, deşi, ţin minte că în adolescenţă scriam mult şi bine şi cu mare plăcere în jurnal. La şcoală nu era cu plăcere, dar în jurnal, da. Bileţelele pentru piaţă şi idei aruncate pe bucăţi de hârtie împrăştiate sau pe agende, au rămas singurele mele „creaţii” vii. În rest totul e prins pe hard disk. E drept că, la cât de urât şi aproape indescifrabil era înainte scrisul meu, a devenit acum, din cauza mâinii anchilozate de lipsa de exerciţiu, ca o linie continuă cu mici fluctuaţii, sau ca un zig-zag asemănător cu o cardiogramă.
Ei bine, cum spuneam, oamenii nu prea mai scriu pe caiete dar, trebuie să existe o compensare pentru asta undeva. Dorinţa de a scrijeli mesaje cu o peniţă pe o suprafaţă plată a rămas, şi astfel ei s-au apucat să scrie pe piele. Pieile oamenilor au fost (re)descoperite ca fiind suportul perfect pentru scriere. E practic un alt nivel al acestei îndeletniciri. A început pe pereţii peşterilor, a continuat în pergamente, papirusuri, în cărţi, a trecut prin lumea virtuală a calculatorului, iar acum a ajuns, unde altundeva decât foarte aproape de unde a plecat, pe tegument. E al naibii de interesantă evoluţia asta şi te trimite cu gândul într-o sumedenie de direcţii, toate în acelaşi timp.
Tatuajele sunt un mod de a te îmbrăca fără haine. Te îmbraci cu scris, cu mesaje, cu imagini, cu absolut tot ce-ţi trece prin cap. De aceea, odată pornit e foarte greu să te mai opreşti. E atât de tentant să continui, să nu ratezi nimic din ceea ce ţi se pare interesant, să „imprimi” acolo totul… Astfel se explică mulţimea de tatuaje de pe unii oameni. E ca foame care nu le mai trece. Pentru ei un ideal ar fi să-şi poată scrie jurnalul pe propria piele, dar de unde atâta epidermă?… Există soluţii, evident, te poţi îngrăşa în aşa măsură încât suprafaţa de scriere să se mărească de mai multe ori. Dar în asemenea situaţie nu prea mai ai cum să „te” citeşti pentru că ţi se reduce considerabil capacitatea de mişcare, de torsionare. Poate că unii exact la asta se gândesc atunci când bagă în ei ca sparţii, cine ştie… Vă daţi seama ce frustrare e pe capul slăbănogilor ca mine, care, culmea, au şi multe de spus şi cu o grămadă de cuvinte?… Bine că Florin Piersic nu s-a apucat să-şi „listeze” mesajele sale către lume şi poveştile pe propriul tegument că ar fi ajuns săracul de nerecunoscut din spatele cernelii… S-ar fi văzut doar nişte ochi vii încă albi, curaţi, şi s-ar fi auzit doar vocea inconfundabilă.
Unii au adevărate expoziţii de picturi pe corp perfecte pentru galerii de artă, sau texte întregi, să tot stai să lecturezi. Nivelul ridicat al calităţii execuţiilor e uimitor. Nu mai sunt simple inimi săgetate cu mesaje plate de „te iubesc Mona” ci creaţii de-a dreptul fascinante. Şi uite aşa s-a transformat o partidă de amor într-una de lectură, într-un act de contemplare artistică. Te trezeşti cu o fătucă din astea moderne în pat şi te vezi nevoit, după ce îi dai jos vestmintele, să o citeşti mai întâi, la propriu, şi apoi să o atingi. Că trebuie să o deschizi, ca pe o biserică bucovineană, ca pe „uşa” peşterii lui Ali Baba, să-i înveţi principiile, modalităţile de accesare, obiceiurile, capcanele. Poate că acolo stă răspunsul multor întrebări. Poate că acolo e parola: Sesam deschide-te! Pentru că tatuajele nu sunt nişte vorbe sau imagini în vânt, ele sunt ceva reprezentativ pentru persoana respectivă. Nu-ţi permiţi, pe o suprafaţă finită, să înşirui romane baroci doar de dragul de a trăncăni, te limitezi doar la câteva cuvinte scrise frumos cu briz-briz-uri pe ele, nişte imagini grăitoare, peisaje, principii, axiome. Fiecare tatuaj are o istorie, o poveste, numai răbdare să ai să le depeni la lumina lumânării. Ordinea lor iarăşi este importantă, nu poţi sări direct la ultimul neglijându-le pe primele.
Deci practic, în faţa ta, nu mai ai o fată dezbrăcată, ci o carte deschisă, o revistă, un album. Hainele sunt doar coperţile…, pe ici pe acolo semne de punctuaţie, liniuţe, paranteze, acolade…, poveşti, bârfe, filosofii cât încape…
Şi nu uita că tatuajele sunt definitive. Un lucru extrem de important. Nimeni şi nimic decât o extirpare de piele, de organ sau o amputare de membru te mai poate despărţi de „ideea” ta.
Locurile în care se fac acestea sunt dintre cele mai inventive posibil, dacă se poate spune aşa, în sensul că nici nu te-ai gândit vreodată că acolo ar putea încăpea vreun „înscris” sau vreo imagine. Dar uite că apare. La unii, din prea multă dorinţă de expunere, apare nevoia de suprapunere, adică de tatuaj peste tatuaj.
Fenomenul general e în stadiul de epatare, în sensul că aceia care îl practică au încă sentimentul tentant de izolare de restul lumii „curate”. Adolescenţii încă se feresc să arate părinţilor desenele din jurul buricului sau de pe braţ sau şold cu iubiri cataclismice sau cu dragoni fenomenali. Dar curând cred că şi părinţii lor o vor face.
şi eu m-am gândit să îmi execut o ştampilă undeva. Nu spun unde pentru că nici nu ştiu exact. Ştiu în mare zona, dar punctul nu. Mesajul mă frământă că este capital. Aş face o imagine, dar dacă nu iese bine şi mă trezesc cu un kitsch pe mine pe care va trebui să îl ţin acoperit tot timpul? Nu e simplu.
Şi uite aşa, poezia lui Brumaru capătă un înţeles neaşteptat cât se poate de realist, palpabil: „Dacă iei o portocală/ Şi-o dezbraci în pielea goală/ Ca să-i vezi miezul adânc/ Peste care îngeri plâng/ Cu căpşune-n loc de ochi/ şi aripi din foi de plopi/ Se întâmplă să uiţi totul…”
Deci, scriitori, scrieţi-vă operele pe piele, nu mai bateţi degeaba la uşile editurilor!…
Briscan Zara este scriitor şi publicist
