Căldură mare la Porţile Orientului

Ce-aş citi pe canicula asta, dacă nu aş fi citit înainte? Ceva spumos, efervescent, ca şpriţul, tolănit într-un şezlong? O sută de ani de zile la Porţile Orientului, romanul-neroman al lui Ioan Groşan, mi se pare tocmai potrivit. Nu pe veleităţile de narator propriu-zis mizează autorul, ci pe cunoscutul său har parodic. Efectele comice sunt căutate la firul ierbii, în pliurile stilistice ale textului, chiar dacă uneori personajele (simple pretexte) sunt ele însele surse ale comicului. Astfel stând lucrurile, aproape că nu mai are rost să urmăreşti peregrinările călugărilor Metodiu şi Iovănuţ sau meandrele revenirii la domnie a lui Barzovie-Vodă. Autorul nu avea de ce să depună efort pentru a construi personaje plauzibile, pe care să le pună în situaţii tensionate, nu avea motive să contureze conflicte veritabile. Nu intrigile de curte, nici dramele înstrăinării sau neajunsurile peripateticienilor monahi stârnesc interesul. De fapt, toate aceste călătorii sunt iniţieri în istoria literaturii, căci „eroii” nu fac decât să reia, cot la cot cu naratorul, sintagme, fraze celebre, plasându-le în contexte dintre cele mai inedite. Versuri din Alecsandri, Eminescu, Coşbuc, Goga, Nichita Stănescu sau replici din Caragiale, ample fragmente din Cicero sau truvaiuri în maniera unor Neculce, Creangă, Sadoveanu, Rebreanu, Marin Preda şi chiar Ioan Groşan sunt reciclate pentru a se constitui în limbaj al acestor „personaje”. Surprins de atacul unor tătari, spătarul Vulture răcneşte maiakovskian, din toţi bojocii: „Nu trageţi, tovarăşi!”, pentru a se plânge, când constată că situaţia e pierdută: „Soarta noastră fuse crudă astă dată”; Paulina, tânără din suita junei soaţe a lui Sima-Vodă, exclamă piţigăiat: „Niciodată Doamna nu fu mai frumoasă”; naratorul nu mai pridideşte să împăneze textul cu tot soiul de trimiteri, maimuţărind stilul cronicăresc („Făcut-am bine? N-am făcut? Tot ce ştim în mod sigur este că vom da sama de ale noastre, câte-am scris.”) şi epatând adesea; el nu doreşte să fie enciclopedic, ci „enciclo-pedant”, având mereu grijă să arate că nimic din ce s-a scris nu îi este străin. Divagaţiile devin regulă, dar ele nu slujesc la rotunjirea sau clarificarea cutărei situaţii.

Ţine de reţeta acestei cărţi ca totul să fie considerat procedeu literar, să fie înscris într-un registru, considerat vetust şi, prin urmare, discreditat. Şi totuşi, nu există aici un iconoclasm sfidător, ci doar o relativizare respectuoasă, nostalgică poate, a unei formule care şi-a epuizat resursele. Mimetismul nu mai e posibil, prin urmare ironia, parodia devin singurele arme ale combatantului postmodern, care nu-şi mai propune să fie un romancier pur sânge, un arhitect al unei polivalente lumi ficţionale, ci un histrion care demontează discursul şi jonglează ulterior cu fragmentele obţinute; totul este ca giumbuşlucurile să îi iasă, să amuze, perspectiva întregului nu îl mai interesează.

Astfel, structura romanului-povestire brevetată de Sadoveanu suferă mari prefaceri, ea fiind cu predilecţie „victima” contorsionărilor livreşti ale autorului. Evident, cum a relua vechile convenţii epice ar însemna o autocondamnare la epigonism, luciditatea, autoreferenţialitatea devin artificii obligatorii. Hanul nu mai este, ca la Sadoveanu, un spaţiu securizant, propice adăstării, care dezleagă limba, ci un topos. Naratorul se situează permanent în interiorul literaturii, astfel încât singura prejudecată a prozatorului postmodern nu mai este, cum clamau cu douăzeci de ani în urmă optzeciştii, realitatea, ci chiar literatura. Realitatea textului a mazilit, între timp, realitatea cotidiană. Care nu se mai lasă aproximată prin intermediul unor povestiri naive, cu inserţii în mit, ca la Sadoveanu, ci este prescrisă de noul povestaş, care ţine să controleze totul, să ţină toate sforile narative în mâna sa. „Nu omu’, frate, ne doare pe noi, ci cum îl povestim”, pune punctul pe i unul dintre urmaşii postmoderni ai povestitorilor sadovenieni. Prin urmare, accentul se mută de pe lumea întruchipată pe ştiinţa construirii textului. Aceasta devine singura cauză a romancierului optzecist: maşinăria textuală, un angrenaj care nu mai are pic de respect pentru realitate, ci îşi impune, narcisist, propria realitate.

S-a înţeles, desigur, că O sută de ani de zile… este un metaroman (oricum am da-o, tot aici ajungem). Autorul (care uzurpă locul naratorului, întrerupând convenţia clasică) îşi denunţă la tot pasul procedeele, documentându-le cu bibliografia adusă la zi. Elocvent este episodul 91, care e un titlu lung, apt să înlocuiască derularea propriu-zisă a textului. Nici nu mai e nevoie, cititorul poate prea bine să facă el însuşi acest lucru. Totul e să i se ghideze paşii.

„Romanul, iată nostalgia oricărui povestitor”, suspină acelaşi autor. Până atunci, el continuă să-şi facă mâna şi în această carte. Asta e tot. De aceea, când se plictiseşte, întrerupe brusc foiletonistica românescă. Putea s-o facă mult mai devreme, putea să mai continue şi astăzi. Ce era de demonstrat fusese, oricum, demonstrat.

O sută de ani de zile la Porţile Orientului este un roman plin de umor, care îşi spune propria poveste; e o demonstraţie de virtuozitate care îşi conţine, e adevărat, propriul manierism. Nu cred că are alte pretenţii, nu cred că îşi arogă exigenţe de capodoperă. Fără a prilejui o revelaţie, e o carte importantă, ilustrativă a optzecismului, întrucât ilustrează şi epuizează în acelaşi timp o formulă. Nu mai poţi scrie astfel după Groşan. Avem de a face, de fapt, cu echivalentul în proză al Levantului cărtărescian, manualul poeziei optzeciste.

Una peste alta, mai e şi o carte care are momente de comic nebun. Atâta tot. Dar nu e de ajuns? Mai ales pe căldura asta…

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi