Caligrafii bolnăvicioase (I)

În articolul publicat săptămâna trecută semnalam că, pe fondul funcţionării precare a mecanismelor de administrare a cercetării ştiinţifice româneşti, în unele arii au apărut, de mai mult timp, anomalii şi mutaţii care macină scrisul academic.

Povestea nu e nici nouă, nici originală. Mulţi comentatori interesaţi de calitatea producţiilor ştiinţifice româneşti au semnalat falia dintre aparenţa triumfalistă şi esenţa caducă a unui angrenaj caracterizat de lipsă de reforme, de lipsă de viziune şi de lipsă de direcţie. Mai simplu spus, din vârful piramidei slăbiciunilor se văd instituţii de educaţie şi de cercetare performante, instrumente de lucru de ultimă generaţie, genialitate la tot pasul şi ifose de notorietate galactică ferm pironite chiar şi în cea mai pricăjită magherniţă pompos numită „centru”, „institut”, „universitate” sau „academie”. Observatorul aflat la baza aceleiaşi piramide constată că realitatea e taman pe dos. Monumentala şi strălucitoarea piramidă e un lugubru şi imens cavou în care s-au adunat, la grămadă, tot soiul de schelete, de la ideile deja moarte până la decesele care au beneficiat de generoase finanţări europene. Pe alocuri, gloria ştiinţei româneşti constă în arta de a proclama eşecele ca succesuri şi tocmai această caligrafie bolnăvicioasă a nerealizărilor reflectă iluziile optice care amăgesc privirile faraonilor din vârful piramidei.

Pentru a nu relua şirul de metehne îndelung discutate (copiatul, plagiatul, compilatul excesiv ş.a.), e mai simplu să ne îndreptăm atenţia asupra unor tipuri de personaje. Ca şi amprentele, textele publicate de fiinţe în carne şi oase dau seamă despre felul de a fi al autorilor. Nu vom şti, desigur, să spunem dacă autorul are sau nu ochi alunii ori dacă e înalt sau scund. Dar putem aprecia, prin intuiţii de lectură, dacă scriitorul unui text ştiinţific e sau nu e de bună-credinţă, dacă umblă sau nu cu cioara vopsită ori dacă e sau nu e adevăratul autor al textului pe care îl prezintă ca fiind al său. De altfel, încrederea oamenilor în a aprecia asemenea aspecte stilistice a crescut într-atât încât, între ramurile lingvisticii aplicate, a fost delimitat domeniul ştiinţific al lingvisticii criminalistice. Cine doreşte să afle informaţii interesante poate citi lucrarea lui Gerald McMenamin, Forensic Linguistics (CRC Press, 2002) şi nu greşim prea mult când presupunem că o asemenea disciplină ar avea, la trecutul nostru, mare viitor.

Fără a purcede la lecturi incriminatoare şi spre bucuria cititorilor isteţi am alcătuit un minuscul inventar de „personalităţi” ale scrisului ştiinţific românesc. Orice asemănare cu realitatea e pur şi simplu întâmplătoare chiar şi atunci când realitatea întrece până şi cea mai sălbatică imaginaţie. Să introducem, dară, în ordine alfabetică, personajele care au contribuit la prefacerea scrisului ştiinţific într-o comedie de caractere. Trebuie să arăt că denumirile personajelor au fost culese din miile de texte publicate de-a lungul vremii în gazetele şi revistele româneşti pe care le-am citit cu răbdare şi interes.

Dottore. Prin acest personaj parcă desprins din Commedia dell’arte este pus în evidenţă faptul că scrisul ştiinţific trebuie să aibă, ca orice negoţ, un nod: realizarea unei teze de doctorat. Mai mult decât orice altă contribuţie ştiinţifică, o teză de doctorat e un soi de proces de forjare a ascuţişurilor de minte şi de suflet cu care natura i-a înzestrat pe oameni. În mod normal, pe durata elaborării unei lucrări ştiinţifice precum teza de doctorat, individul descoperă dacă aliajul intelectual din care e plămădit are sau nu maleabilitate şi trăinicie. La acest nivel, natura nu face compromisuri. Cine e în stare îşi scrie singur teza de doctorat, iar cine nu e în stare şi-o procură. Aceasta e o primă deosebire dintre un doctor şi un dottore. Aşa cum şperaclul e pentru hoţ mijlocul de a deschide uşi străine, tot astfel teza de doctorat e pentru dottore un instrument necesar accesului spre alte zări. Totuşi, pentru ca un dottore să prindă acces la zonele lucrative ale timpurilor noastre, e nevoie de protectori care să cultive şi să încurajeze bunele deprinderi de cercetare.

Ceea ce scapă unor analize asupra necinstei care pătează obrazul scrisului ştiinţific românesc ţine tocmai de detaliile legăturii dintre un îndrumător şi un doctorand. O vorbă cu izvor biblic zice că o mână spală pe alta şi amândouă obrazul. Într-adevăr, cine bate la uşi care nu se deschid? Vă imaginaţi, dragi cititori, ce ar fi dacă relele practici în elaborarea tezelor de doctorat ar avea drept consecinţe suspendarea şi, mai apoi, retragerea calităţii de conducător de doctorat? Şi cine, mă rog, se încumetă să legifereze acest soi de malpraxis intelectual?

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Al.I. Cuza” Iaşi