Caută 
5 MIN
\N
De fapt în ce constă educaţia? Care este principiul care o ghidează? De ce este, la urma urmei, nevoie de ea? Viermele nu mănâncă frunze fără educaţie? Pasărea nu prinde viermi? Leul nu vânează căprioare?
Sunt atâtea controverse în ziua de azi legate de sistemul educaţional că nu mai ştii ce să crezi. Nimeni însă nu îşi dă seama că de fapt s-a uitat aproape complet ideea de la care s-a pornit întregul mecanism, aceea de nevoie de evoluţie. Da, viermele poate mânca frunze fără educaţie, la fel şi pasărea viermi, leul căprioare, dar nu o face niciunul din ce în ce mai eficient!…
Educaţia înseamnă când bagi oul de găină într-o ţeavă de tun şi îl scoţi pe partea cealaltă vultur. El porneşte doar cu instinctele şi termină îmbogăţit cu experienţele înaintaşilor lui, fără ca să le fi trăit cu adevărat, ceea ce îl ajută să treacă mult mai uşor peste piedicile în care s-ar fi împotmolit altminteri. Fără educaţie nu faci altceva decât să te târâi în patru labe, poticnindu-te de fiecare ciot, cu educaţie înseamnă să zbori.
Ştiindu-se aceste lucruri cum s-a ajuns atunci să ne fie frică de carte? De ce se ascund copiii prin canale de teama şcolii? De ce refuză educaţia de parcă ar fi ciumă, consecinţa fiind că sunt din ce în ce mai mulţi needucaţi şi neexperimentaţi pe zi ce trece? De ce sunt tineri inculţi, brutali şi neciopliţi? De ce nu-şi dau seama că fiind altminteri au mai mult de câştigat pe toate planurile?
Explicaţia ar fi una singură: obligativitatea şi gratuitatea educaţiei. Se aseamănă foarte mult cu problema hrănirii copiilor răsfăţaţi. Se ştie foarte bine imaginea mamei îngrijorate care aleargă după copil cu lingura de mâncare. La fel face şi societatea actuală. Ea este ca o mamă copleşită de sarcina civilizaţiei, de imaginea ei în faţa lumii, care încearcă să-şi adune copiii răzgâiaţi, scăpaţi de sub control, pentru a-i determina cumva, prin vorbă bună sau chiar cu forţa, să se integreze sistemului ei educaţional gratuit, în mod necondiţionat, să devină neapărat oameni culţi…
Când învăţământul nu era obligatoriu orice copil sărman ar fi dat orice să ajungă la şcoală, să înveţe să citească pentru a evolua, a-şi depăşi condiţia; astăzi, când orice puradel are gratuit acest avantaj enorm, nu o mai face. Pentru că sunt cu toţii nişte răsfăţaţi. Aşa cum mâncarea e un chin pentru un ţânc cu de toate la nas, la fel şi şcoala este un coşmar pentru toţi elevii care habar n-au ce noroc le stă deasupra capului. Şi nimeni nu e în stare să le explice clar, concis, convingător că şcoala, ca şi mâncarea, e necesară, îi ajută să trăiască mai bine, mai sănătos, să fie fericiţi.
Dar cine să le explice, dacă nimeni nu mai are timp pentru aşa ceva? Se pare că absolut toţi părinţii sunt pe fugă, plecaţi în Italia sau absenţi complet. Ei sunt mult mai preocupaţi cu inventarea unor sisteme de constrângere la educaţie sau izolare a copiilor în lumea jucăriilor decât de convingere a lor prin mijloace simple şi directe. Se crede chiar că toate informaţiile ar trebui să vină cumva genetic, să li se transmită fetuşilor miraculos unele cunoştinţe esenţiale despre matematică, româna, geografie prin cordonul ombilical. Dacă s-ar putea ca un copil să se nască în 3 luni, să poată vorbi la 5 şi să se însoare la 7, ar fi perfect. Pentru că au ajuns să fie accesorii, obiecte la modă cu opţiuni precum maşinile (s-a inventat chiar conceptul de kids parking: laşi copilul într-un loc special ca într-o parcare şi îţi vezi de treabă) sau motive de a ţine ocupaţi bunicii pensionaţi şi plictisiţi de viaţă. Aceşti părinţi caută mai mult împlinirea propriilor idealuri cu ajutorul copiilor decât găsirea modalităţilor de comunicare cu ei.
Astfel apar generaţiile fără copilărie ai căror rude sunt o voce telefonică ce îi îndeamnă mereu la competiţie şi deloc la joacă. Copii care şi-au pierdut inocenţa, bucuria de a trăi, devenind perverşi, adulţi imberbi şi trişti având în posesie obiecte scumpe de care nu au cu adevărat nevoie.
Din fericire, legea lui 20% din populaţie care supravieţuieşte unui cataclism rămâne valabilă. Aceştia încă îşi mai cresc copiii natural, considerându-i normali, nu excepţionali. Încă îi mai tratează ca pe nişte oameni, îi lasă să se joace, le încurajează propriile aptitudini, îi îndrumă cu răbdare spre căi fireşti, neieşite din comun. Eicaută saucreează şcoli adevărate unde elevii se bucură că învaţă şi sunt convinşi că educaţia e bună pentru ei. E drept că aceste aşezăminte sunt majoritatea peste hotare, dar au început şi la noi să apară (cum este cazul, de pildă, al şcolii Internaţionale Seven Hills proaspăt deschise la Iaşi, instituţie de educaţie tip Cambridge). În esenţă, ceea ce face aceste şcoli să fie mai bune şi dezirabile este că sunt greu de accesat, fie din cauza banilor, fie din cauza standardelor ridicate. Ei bine, abia în acest cadru învăţământul revine pe făgaşul lui normal, acela de lucru opţional nu obligatoriu, făcut din pasiune, fapt care creează tentaţia, fascinaţia învăţării.
Acum în sistemul de stat se consumă sănătatea, se iroseşte timpul, se munceşte pe brânci pentru rezultate neglijabile cu care copilul nu poate să supravieţuiască în societate la un nivel ridicat, să progreseze, să aibă un contact constant şi benefic cu natura şi semenii săi, să se bucure, altfel spus, de plăcerile elevate ale vieţii şi lumii.
Aşadar, închideţi trei sferturi din şcoli şi vom avea cu toţii o viaţă mai bună şi oameni mai civilizaţi. Iar dacă tot aţi început, puneţi lacăt şi la trei sferturi din biserici şi la Parlament…
Briscan Zara este scriitor şi publicist
