Căluţul de mare

De Bogdan CREȚU

marți, 09 august 2016, 01:50

1 MIN

Sunt puţine cochilii pe plajă şi, mai ales, apa nu mai e limpede şi nici nu mai poţi vedea vietăţile de altădată. Valurile mai aduc la ţărm, rar, câte o meduză moartă, cât să o arăţi copiilor. Dar de ani buni încerc să găsesc măcar un garid. Cum, nu ştiţi ce sunt garizii? Un fel de creveţi străvezii, pe care unii oameni de-ai locului îi culegeau, pe vremuri, în căldări şi, demonstrativ, le rupeau capul şi îi mâncau cruzi, recomandându-i ca pe o delicatesă. Îmi pare rău acum că nu am încercat niciodată.

Vacanţă. Îmi fac veacul pe una dintre plajele neturistice ale Constanţei, numită de localnici „Doi papuci”. E liberă, e liniştită, doar accesul e o adevărată probă de anduranţă: trebuie să străbat esplanada abruptă şi mizerabilă cu plodul mai mic în cârcă şi cu paporniţa cu jucării şi alte ustensile de sezon într-o mână. Aleg, ca de fiecare dată, Constanţa dintr-o nostalgie din ce în ce mai insistentă: acolo e marea copilăriei mele. Încerc să regăsesc imagini, mirosuri, senzaţii de atunci. Degeaba! Marea e diguită proaspăt, plaja extinsă, nisipul e aspru, răneşte talpa; totul miroase altfel, nu mai sunt mormane de scoici şi alge în putrefacţie (ele dau, pentru mine, mirosul specific al mării; uneori îl regăsesc iarna), în schimb, pe luciul apei observi, dacă te concentrezi, o pojghiţă mucoasă, care irizează întregul spectru cromatic.

Când eram copil, unii dintre noi se lăudau că au văzut căluţi de mare. Nu aş putea să bag mâna în foc acum nici că am văzut, nici că nu. Poate mi s-a părut că am zărit vreunul, poate mi s-a părut că nu. Cert este că, pe atunci, dacă mergeai în zonele liniştite, pe lângă digurile mai retrase, pe plajele goale, unde erau pajişti întregi de iarbă de mare, aveai şansa să îi observi. După 1990, au dispărut din Marea Neagră, din cauza poluării. Înţeleg că, de curând, au reapărut. Mai precis spus, un biolog s-a ocupat de repopularea cu aceşti simpatici bidivii. Căluţul de mare (Hippocampus guttulatus) e unul dintre animăluţele cele mai familiare copilăriei mele. Mai familiar decât guvizii bruni şi băloşi, care se vindeau la orice colţ de stradă din Constanţa, înşiraţi pe aţă ori decât stavrizii argintii, dar banali, care se găseau pe atunci în orice magazin (nu am mai văzut de ani buni!). Asta pentru că: 1. Era, clar, făptura care mă interesa cel mai mult la acvariu; mi se părea, de pe atunci, ireal de translucid, de gingaş, de fragil. Părea „aşa provizoriu, aşa iluzoriu”…; 2. Mă spălam pe cap cu un şampon gălbui şi uleios, dintr-o sticlă de plastic sub formă de căluţ de mare cu căpşorul-capac demontabil. Mi se părea mult mai interesant decât eternul şampon de urzică, urât mirositor. Îi deşurubam capul, îi priveam ochişorii veseli, figura bonomă şi mă simţeam deodată vinovat, de parcă abia comisesem un sacrilegiu; mi se făcea milă şi mi se părea „aşa provizoriu, aşa iluzoriu”… Pe scurt, căluţul de mare părea un fel de jucărie a naturii. Niciodată nu am crezut că un om mare ar putea zări un căluţ de mare; copiii, în schimb, aveau şansa asta. O mai au?

Se înţelege, deci, de ce îmi place foarte mult un poem al lui Mihai Ursachi, intitulat Cântecul trist al căluţului de mare Hippocampus. Îl redau aici: „Aşa provizoriu,/ aşa iluzoriu,/ prin stânci de ivoriu…// Apele tună în clopotul mării.// Doar cât un strop e/ viaţa, povestea,/ steaua Canope./ Toate acestea// gloria mării sărbătorind’o.// Stelele de apă,/ astfel se zice,/ o oră-ntreagă/ trăiesc mult ferice.// Eu sunt căluţul de apă’n Oceanul etern.// Aşa provizoriu,/ aşa iluzoriu,/ prin stânci de ivoriu…”

Sentimentul pe care îl ai, când începi să îmbătrâneşti, în faţa mării: mai întâi te cauţi pe tine, copil, în nisip şi în valuri, apoi te simţi precum căluţul de mare în Oceanul Etern…

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi