Camera obscură

Camera în care mă încumetai să intru era cufundată în semiîntuneric. Păşind înăuntru, aveam impresia că dimensiunile ei, oarecum modeste, sporiseră peste noapte. Păturile mototolite de pe pat, scrumul risipit pe jos, cărţile de joc împrăştiate pe masă şi sticlele goale aruncate într-un colţ, confereau încăperii un aer străin, dezolant, lugubru. Am văzut în mijlocul încăperii tronând o masă mare încărcată de bucate. În mijlocul mesei ardea un sfeşnic cu şase braţe. Din cele şase lumânări, erau aprinse două. Patru se încovoiaseră, revărsându-şi ceara pe platoul din apropiere, acoperit de o pânză de păianjen. Bucăţile de pâine mucegăiseră pe masă. Feliile de brânză şi de carne prinseseră mucilagiu. Un miros greu, de putrefacţie se răspândea în încăpere. Sticlele golite de vin şi bere erau acoperite de praf. În paharele pe jumătate pline pluteau tot felul de gângănii. Am stat o vreme în cumpănă, contemplând acest tablou, ce-mi aducea aminte, nu ştiu de ce, de Rembrandt. Masa părea un corp străin, amplasat într-un cadru anacronic. Am stat o vreme în derivă, încercând să-mi reactivez memoria. De când nu mai călcasem în această cameră, nu mai ţineam minte. Ştiam doar că atunci când am părăsit în grabă locuinţa, lăsasem în urma mea totul răvăşit. De unde apăruseră aceste bucate? Un adevărat corn al abundenţei părea să se fi revărsat pe masa de stejar. Dar unde erau scaunele? De ce fusese pus doar unul? M-am frecat la ochi şi m-am mişcat din loc. Însă cu cât mă apropiam de masă, cu atât distanţa dintre noi creştea. La fiecare pas, camera se lungea, rotunjindu-şi, totodată, contururile. Era ca şi cum aş fi privit totul printr-un ochean întors. Percepţia aceasta deformată am pus-o pe seama mahmurelii ce-mi răvăşea simţurile… Lungindu-se, camera căpătă aspectul unui coridor tăcut în care apăruseră, ca din senin, o serie de uşi, pe dreapta şi pe stânga. În spatele lor se auzeau glasuri şi paşi, apropiindu-se şi îndepărtându-se. Nici un obiect ce se afla în preajma mea nu putea fi atins cu mâna. Am închis ochii şi pentru o clipă am avut următoarea viziune: se făcea că mergeam pe un trotuar, care la fiecare colţ al străzii se bifurca în alte două, ce se încolăceau între ele, alcătuind un joc de benzi întortocheate, ce se ridicau deasupra oraşului. Cei doi domni, îmbrăcaţi în pardesie lungi, mă urmăreau îndeaproape… Paşii lor foşneau în penumbră… Curând trupurile lor se volatizară în două spectre ce tremurau fumegând în amurgul roşiatic. Păşeam tăcut pe trotuar, străjuit de o parte şi de alta de cele două imagini simetrice, prinse de umerii mei cu nişte balamale din piele transparentă. Alcătuiam o trinitate perfectă, golită însă, în parte, de conţinut. Păşind pe trotuar, eram conştient de faptul că doar eu existam în realitate şi că trinitatea pe care o alcătuiam şi care se multiplica de fiecare dată când ajungeam la intersecţie nu era decât un fel de ecou al fiinţei mele risipite în spaţiu. Însă în timp ce gândeam toate acestea, simţeam cum imaginile ce se reflectau din mine se umpleau de carne şi sânge. Şi toate acestea se petreceau în fracţiuni de timp infime, astfel că abia conştientizam un fapt, că el devenea comun şi celorlalte „imagini-fiinţe". Atunci am simţit cu adevărat ce înseamnă a fi şi a nu fi. Căci pe măsură ce imaginile mele se umpleau de suflu, eu mă goleam de tot ce însemna puls existenţial. Dar aceasta doar pentru o clipă. În timp ce mergeam, totul se multiplica. Şi clădirile, şi străzile. Şi norii, şi păsările ce se perindau pe cer. La un moment dat, am auzit un ţipăt şi m-am oprit. Ajunsesem la capătul drumului, de aceea nici nu m-am mirat că m-am văzut legat fedeleş de un scaun, alături de toate imaginile mele, care erau aşezate şi ele pe câte un scaun similar. Alcătuiam un fel de nai sau orgă în creştere; eram un fel de vase comunicante, prin care fluidul vieţii urca şi cobora pulsând o dată cu bucuria şi teama ce-mi învăluia trupul multiform. Deodată s-a produs ceea ce era inevitabil. Eram conştient că îmi trăiam ultima clipă, pe care căutam s-o prelungesc cât mai mult cu putinţă. „Va să zică acesta-i sfârşitul definitiv, mi-am zis, căutând să păstrez în mine ultima suflare. De acum înainte nu voi mai exista nicicând. Şi nici nu-mi voi aduce aminte că am existat vreodată." M-am resemnat şi totodată m-am eliberat de teamă… Acesta a fost un vis. O nălucire, care a durat doar câteva secunde…

…Mă simţeam singur şi golit de orice simţământ. Am tras aerul adânc în plămâni, un aer greu, îmbâcsit de alcool şi mucuri mucede ce se revărsau din scrumiere, apoi fără să-mi scot pardesiul, nici pantofii, m-am aruncat pe canapeaua desfăcută. Cu ochii aţintiţi în tavan şi o mână sub cap, am stat întins ore în şir pe canapea, fără să mă gândesc precis la ceva. Chipurile puhave ale prietenilor se învârteau asemenea unui carusel alcătuit din cărţi de joc prin faţa ochilor mei. La început lent, apoi din ce în ce mai repede. Tavanul, cu lustra prăfuită, urma şi el aceeaşi rotaţie. Se apropia şi se îndepărta de canapea într-o mişcare ameţitoare. Chipurile creşteau şi descreşteau, luau proporţii neobişnuite. Ridurile de pe frunte se întindeau pe tavan şi pe pereţi, amestecându-se cu pânzele de painjeni şi crăpăturile apărute în tencuiala veche. Stăteam întins pe canapea, golit de gânduri şi de sentimente.

Eram incapabil să accept orice prezenţă în jur. Lehamitea din mine creştea ca o febră. Scrâşneam din dinţi şi înjuram răsucindu-mă pe o parte şi pe alta. Soneria se auzi din nou, de data aceasta mult mai insistent. Îmi venea să-mi scot pantoful şi să-l arunc în uşă, alungând musafirul nedorit. Am închis ochii şi am aţipit. Ca prin vis, auzii nişte paşi sfioşi coborând scara. Apoi ornicul Mitropoliei bătu ora zece seara. Încordându-mi voinţa, reuşii să mă ridic în capul oaselor. Buzele îmi erau crăpate de arşiţă, ochii injectaţi de sânge, îmi tremurau mâinile şi bărbia. Aveam impresia că la prima mişcare încheieturile mi se vor descleia şi trupul mi se va risipi în mii de bucăţele. Adunându-mi puterile, cu un ultim efort, m-am deplasat până la toaletă. În timp ce mă spălam pe faţă m-am privit în oglindă. Ochii îmi sorbeau cu aviditate faţa descompusă, de nerecunoscut. Instinctiv mi-am săpunit obrajii năpădiţi de peri crescuţi în dezordine şi am fixat briciul sub bărbie. Ochii mei păreau doi cărbuni arşi, în care sclipeau fulgere de nebunie. În timp ce-mi contemplam cu aviditate faţa pe jumătate acoperită cu spumă, pe jumătate năpădită de ţepi deşi, aspri, cenuşii, uscaţi, simţii pe umăr o bătaie uşoară de mână. Palma străină părea să mă încurajeze. Am pus briciul pe chiuvetă, cu fruntea năpădită de o sudoare rece, mortuară. Îndepărtându-mă de oglindă, simţii din nou o strângere de mână.

Mi-am întors faţa la perete şi am adormit, simţind prin somn o arşiţă cumplită şi dorinţa de-a muri.

…Trezindu-mă la miezul nopţii, am avut senzaţia că sunt lipsit de mâini. Aruncând o privire spre fotoliu, pe care stătea o parte din garderoba mea de zi şi de noapte, am văzut mâinile mele albe, cu unghii nespus de lungi, atârnând din mânecile goale, până-n podea. Sub privirea mea, mâinile începură să se înmulţească. Atunci, închizând ochii, am încercat să adorm din nou. Când mi-am revenit din somn, am văzut că o groază de mâini îmi năpădeau trupul. Mâini mai mari şi mai mici, mâini albe, subţiri, mâini groase, cu degete boante izvorau din pereţi, din tavan, din mobilier şi se împrăştiau prin încăpere. Îmi simţeam dinţii clănţănind de frig şi frică. Scăldat de sudori, priveam îngrozit cum camera se umple de mâini. Încercam să-mi ridic braţul şi să mă apăr de aceste imagini smulse parcă dintr-un coşmar, dar simţeam că o dată cu braţul meu se ridicau în aer un întreg evantai de braţe, încolăcindu-se unele peste altele, într-o viermuială de nedescris. Şi orice mişcare de-a mea şi orice sunet erau însoţite de alte sute şi mii de mişcări şi de sunete. Vedeam apărând din întuneric mâini mari, întinse, braţe tatuate cu şerpi, săgeţi şi inimi, degete răsfirate şi pumni ameninţători. Se mişcau, colcăiau peste tot braţe de bărbaţi şi de femei, se căţărau pe pereţi, se zvârcoleau pe duşumea într-o îmbrăţişare oarbă; atârnau din tavan, cu degetele întinse acuzator spre canapeaua pe care aţipisem.

Stăteam întins pe canapea, din ce în ce mai mărunt, din ce în ce mai bicisnic, strâns în mine, cu pumnii încleştaţi, cu gura furibundă, prada unei viziuni ce se accentua pe măsura ce-o conştientizam, pe măsura ce căutam să scap de aceste imagini, de aceste stări, îngânând o rugăciune obscură, pe care o învăţasem de mult, în copilărie.

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist