Campania electorală în stil american

Ştirea că Mitch Stewart, strategul care l-a sprijinit pe preşedintele american Barack Obama să câştige cursa electorală din 2012, este consultantul prezidenţiabilului Victor Ponta s-a strecurat de mai multă vreme în presa românească. Jurnaliştii au constatat că firma acestui cunoscut regizor de spectacole electorale fastuoase a semnat în vară un contract de consultanţă cu marele partid al trandafirilor, însă detaliile acestei afaceri au rămas acoperite de mister. Putem, totuşi, bănui că onorariul urcă spre o sumă cu şase zerouri şi că firma consultantului american face mai mult decât să orchestreze scene idilice jucate sub explozii grandioase de confetti.

După ce actualul şef al PSD s-a lansat, în stil american, în apele alegerilor, reacţiile negative ale contracandidaţilor şi ale publicului electoral nu au întârziat să apară, iar în spaţiul public s-a infiltrat ideea că reprezentaţia dată în cinstea premierului a fost bucăţică ruptă din defilările omagiale închinate lui Nicolae Ceauşescu. E limpede că nu aceasta a fost intenţia regizorului american şi aceasta nu e prima dată când strategii politici americani regizează un comportament electoral care, la noi, pare să dea rateuri. E suficient să ne aducem aminte de grandiosul eşec „american” al lui Mircea Geoană şi vom înţelege că socoteala de la sediul de campanie nu se potriveşte cu cea de la biroul electoral central. Ce nu a mers?

În termenii lui Geert Hofstede, autorul teoriei dimensiunilor culturale, softul mental al popoarelor şi comunităţilor omeneşti are rolul critic de a pune în acţiune percepţiile indivizilor asupra realităţii. Una din cărţile semnate, în calitate de coautor, de faimosul psiholog social, a fost tradusă şi la noi, în urmă cu doi ani. În Culturi şi organizaţii. Softul mental, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, versiune în limba română de Mihaela Zografi, autorii argumentează că diferenţele de mentalitate pot fi evaluate în acord cu şapte dimensiuni, pe care le enumerăm succint.

Distanţa faţă de putere este parametrul în acord cu care indivizii unei culturi percep inegalitatea socială. Spre exemplu, în softul mental al românilor distanţa faţă de putere este foarte puternic marcată, iar în culturi precum cea românească, indivizii acceptă fără prea multe fasoane inegalităţile, corupţia e frecventă, scandalurile sunt adesea muşamalizate, iar ierarhiile conservă inegalitatea dintre cetăţeni. Prin contrast, în culturile în care distanţa faţă de putere este slab marcată, precum în cultura nord-americană, indivizii înţeleg şi acceptă că ierarhiile sunt de natură convenţională, că inegalităţile pot fi atenuate, că educaţia trebuie centrată pe elev ori pe student, nu pe profesor, că un scandal de corupţie termină cariera publică a cuiva ş.a.m.d.

Opoziţia individualism-colectivism este valorificată pentru a arăta că există atât culturi în care independenţa şi libertăţile individului sunt fundamente inviolabile, cât şi culturi tribale, în care statutul grupului prevalează în faţa individualului. De pildă, românii sunt colectivişti, având, cum s-ar spune, spirit de turmă. Conştiinţa de sine este dezvoltată în jurul unui „noi”, relaţiile sunt mai importante decât responsabilităţile individuale, iar cetăţenilor le place să facă parte dintr-un trib. Vorba ceea, cine nu-i cu noi e împotriva noastră. Prin antiteză, în cultura nord-americană este încetăţenit individualismul. Conştiinţa de sine este dezvoltată în jurul unui „eu”, drepturile individului nu sunt taxate ca mofturi, responsabilităţile individuale sunt mai importante decât relaţiile sociale, iar cetăţenilor le place să creadă că opiniile lor sunt fireşti şi importante.

Distincţia masculin-feminin indică tendinţa spre competitivitate şi afirmare în defavoarea solidarităţii şi armoniei. În culturile feminine, precum cea românească, familia primează în faţa muncii, mila şi compasiunea faţă de cei loviţi de soartă au roluri importante, iar sentimentalismul e un bun cultural recunoscut (inefabilul dor românesc). În culturile masculine, precum cea nord-americană, munca primează în faţa familiei, admiraţia faţă de cei puternici are întâietate în raport cu mila, iar argumentele primează în faţa sentimentelor.

Prin evitarea incertitudinii se măsoară gradul de anxietate culturală. În softul mental al popoarelor cu grad foarte înalt de evitare a incertitudinii funcţionează coduri rigide şi conservatoare de comportament, iar în credinţele colective nu se manifestă o toleranţă prea mare faţă de idei şi atitudini neortodoxe. Românii se încadrează în acest tipar. Spre deosebire de ai noştri, americanii sunt mai dispuşi să adopte idei şi comportamente şi lucruri noi, sunt toleranţi cu străinii şi cred cu tărie în libertatea de exprimare.

Orientarea pe termen lung dă seamă despre felul în care diversele civilizaţii îşi planifică viitorul. Numită şi pragmatism, această dimensiune pune în evidenţă faptul că românii nu-s nici în car, nici în căruţă (adică merge şi aşa, şi aşa), în vreme ce prietenii noştri americani dau dovadă de spirit practic şi fac foarte clar distincţia între bine şi rău. O fi de bine? O fi de rău?

Pragmatismul e solidar cu răsfăţul, cu plăcerea de a trăi. Scorul românilor e net inferior celui al americanilor. Nu trebuie să înţelegem de aici că românii nu ştiu să-şi trăiască viaţa şi să se bucure de ea, ci că ai noştri, ca brazii, fac din uz abuz şi invers. Suntem o cultură a constrângerilor, nu a libertăţilor, şi de aceea mulţi se comportă ca şi cum abia ar fi scăpat din laţ.

În sfârşit, monumentalismul este o dimensiune ce separă culturile ce promovează mândria şi stabilitatea de culturile în care moneda curentă de schimb e umilinţa sau laxitatea. E clar who’s who in America, e limpede cât de descurcăreţi suntem noi.

Dacă tot am făcut inventarul, să formulăm şi o întrebare. În condiţiile în care politicienii şi electoratul sunt din acelaşi aluat mentalitar, caracterizat de promovarea inegalităţilor, a spiritului de turmă, a compasiunii ipocrite faţă de aproapele nostru, a intoleranţei, şmecheriei şi descurcărelii, e posibil să transformi, ca peste noapte, cioara românească în vultur american?

Ioan Milică este lector universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi