Când începe lumea noastră

Comparaţi două iniţiative, pentru două cauze diferite. Una pentru achiziţionarea sculpturii lui Brâncuşi, „Cuminţenia Pământului”. O campanie zgomotoasă de câteva luni, încercând să resusciteze spiritul civic şi cultural naţional, presărată cu teledonuri, sprijinită de autorităţi, pentru care s-au strâns până la 15 septembrie ceva peste 800.000 de euro din vreo 6 milioane necesare. Cealaltă, „cheta” organizată de penali pentru plata firmei Black Cube în scopul compromiterii şefei DNA, la care s-au adunat dintr-un foc vreo 2 milioane de euro. Şi dacă ar fi fost cu „strigare”, un teledon al penalilor, suma ar fi fost mult, mult mai mare. 

Cam acesta este raportul de forţe real şi de mobilizare între „lumea noastră” şi „lumea lor” sau între ţara pe care ne-o dorim şi ţara pe care o avem.

Trăim de mai bine de un deceniu senzaţia unui asediu prelungit, aproape agonizant pe altarul statului de drept. Când vezi o coaliţie Sebastian Ghiţă – Victor Ponta – Traian Băsescu, până de curând adversari de moarte, narând despre plagiatul şefei DNA, dar absolut toţi cu dosare penale grele, te întrebi până unde se va ajunge? Am atins climaxul? Există vreun final al confruntării între corupţi şi oamenii justiţiei? Cum va arăta el? Ce personaje vor duce bătălia finală între lumea penală şi lumea noastră? Şi cine sunt încercuiţii aflaţi sub asediu, de fapt?

Când a căzut Adrian Năstase, prins în afacerea „Trofeul Calităţii”, de finanţare a campaniei electorale, am zis: „Capo di tutti capi pus la respect”. A urmat, în acelaşi partid, o serie neagră: Mircea Geoană (finanţat de miliardarul Ioan Niculae), Victor Ponta plagiatorul şi, iată, un nou condamnat, pentru infracţiuni la adresa democraţiei, Liviu Dragnea. Câţi lideri ai PSD cu dosare sau după gratii vom mai vedea în timpul vieţii noastre? Pepiniera penală internă pare asigurată pentru generaţia stră-strănepoţilor noştri. Dacă ne uităm la celelalte partide, situaţia nu este deloc diferită. Vasile Blaga, Călin Popescu Tăriceanu, Traian Băsescu sunt şi ei încercuiţi, dar din spatele lor vin forţe penale proaspete.

Am avut impresia complet greşită că ultimele redute importante ale corupţiei au căzut. Că, de la un punct încolo, urmează, dacă nu unii rechini mai puţin hrăpăreţi, măcar de rang inferior. Dar justiţia se pregăteşte să devoreze până şi pe cel căruia îi plăcea să pozeze în „părintele ei legal”: Traian Băsescu. Şi pe întreaga lui familie.

De aici drama României oamenilor oneşti şi muncitori, civilizaţi şi creatori. De câte ori îi vom observa pregătind justiţiei în parlament zile negre? De câte ori mai trebuie să le dejucăm planurile şi ambuscadele prin care creează portiţe în legi? De câte ori trebuie să le demontăm manipulările? La câte asalturi împotriva statului trebuie să mai fim martori? O oboseală cumplită se instalează. E ca şi cum a-i spune unui soldat al societăţii civile: „Azi a fost o luptă uşoară. Mâine poate fi mai greu”. Aşa se face că fiecare scrutin este capital (să nu vină ăia că rad tot!), fiecare vot în parlament este, cumva, o cumpănă istorică. Fiecare zi pare o zi mai importantă decât oricare zi trecută, pentru că ne aşteaptă o încleştare şi mai teribilă. Un crescendo care nu se mai opreşte. Când vom depăşi acel punct ireversibil de la care nu mai prezentăm risc de recidivă socială şi naţională? Şi, în fine, când vom vedea resemnată toată pleava cleptocrată?

După zece ani de săpat la temelia corupţiei, luminiţa de la capătul tunelului e o gaură neagră de dimensiuni naţionale. Orice succes al justiţiei care retează unul din capetele corupte, mai soseşte la pachet cu alte zeci de dosare nerezolvate. Iată că vine Laura Kovesi şi ne spune că există în lucru nu mai puţin de 7600 de dosare de corupţie. Adică vreo 7600 de războaie. Unul pe zi să fie şi ni se termină viaţa. Şi, se pare, n-am văzut mare lucru. Lumea lor sângerează, unii zic că agonizează, dar o face atât de urât, încât a noastră nu are loc să înceapă.