Capra de coarne

Întâmplător, zilele trecute am parcurs în diagonală, de la nord la sud şi invers, România, Bulgaria, Grecia. Teritorii atrăgătoare, remarcabile astăzi prin proasta lor administrare. Atât de proastă încât se vede cu ochiul liber constant, persistent, peste tot locul. Lăsăm pentru moment Bulgaria ca spaţiu de tranzit. Dar ţara care a oferit Occidentului ideea de cetate, de polis armonizat cu natura şi fermecătoarea noastră patrie cu adânca, expresiva civilizaţie a satului, este măcinată, clipă de clipă, de cancerul neputinţei. Gunoaie, străzi proaste, praf, periferii ale sărăciei. Încet, încet balcanii devin o civilizaţie a marginalului în care noi, românii, excelăm mai puternic ca alţii. Punem tot ce ni se pare că e bun în centru, la vedere, la proastă făloşenie, iar după colţuri ascundem gunoiul. Problema e că în ultima vreme s-a adunat aşa de mult gunoi încât nici nu mai poate fi ascuns.

De unde atâta prostie vizibilă în administrarea spaţiului de viaţă? Sunt multe răspunsuri posibile. Părintele Dumitru, preot venit, după cum a spus, din pribegie, pentru o scurtă vacanţă acasă, la Iaşi, a făcut în cuvântul după slujbă, o distincţie între rai şi iad. Ce este raiul? Este Sfânta lumină de la Sfântul mormânt primită cu bucurie în suflet. Ea nu arde, ci înalţă. La început nici material nu arde. Iadul este respingerea acestei lumini. Prin respingere devine foc arzător. O dialectică similară se întâmplă şi în raporturile dintre o comunitate şi spaţiul ei de viaţă. Locuirea presupune înstăpânirea unui loc prin cultură. O cultură comunitară de iluminare a sensului vieţii comunitare. O administrare ar trebui să o asume, să o înţeleagă şi să o susţină. Se întâmplă contrariul. E uşor de observat că în competiţiile noastre politice pentru ocuparea unei funcţii publice, cultura nu joacă nici un rol. Actorul principal este, se înţelege, banul. Adunaţi, cât se poate de mulţi, din bugetele publice.Cu ei se propulsează câştigătorul, cu ei se susţin promisiuni simple, rudimentare, cu ei se întreţin sistemele politice, dar şi a indivizilor bine situaţi din ele. Ce să caute cultura aici? Ca şi lumina de la Ierusalim e departe, misterioasă, chiar neglijabilă în cotidianitate. Ne plângem copiii care cad pe capete la bacalaureat. În fapt bacalaureatul este un examen de cultură elementară (elementar în sensul de esenţial). Să ne imaginăm, prin reducere la absurd, un examen de maturitate oarecum similar, având ca materie istoria, tradiţiile, cultura locurilor ce urmează a fi administrate de cei examinaţi. Dacă de această încercare ar depinde funcţia, câţi ar mai rămâne în funcţie?

Dar asta nu contează, vor comenta cârcotaşii. În fond un om politic n-are a face cu domeniul culturii. El trebuie să fie doar pragmatic. Eficient. Să facă bani pentru toată lumea. Să dea de lucru la toată lumea. Inclusiv, de ce nu, celor de le Direcţia Naţională Anticorupţie…

Evident, în aceste condiţii cuvintele nu mai au nici un sens adevărat. Ele sunt folosite doar în calitatea de arme de luptă. De strigăt, de urlet distrugător al aparenţelor prin năvală critică. Eşti un excelent mânuitor de cuvinte brute, despici cu ele integritatea duşmanului, câştigi. Aşa s-a îmbibat spaţiul nostru de comunicare de lozinci războinice. Cultura, dialogul, comunicarea sunt ineficiente, deci inutile. Cine mai crede în ele e izolat îndată de umbra grea a nevăzutului, a neauzitului. Prin urmare speranţele ca la cârma unei comunităţi, în sistemul nostru democratic, să ajungă personalităţi capabile să iubească spaţiul cultural şi să-i dea asemănare după chipul comunitar configurat de valorile locului, sunt slabe.

Ce se întâmplă în lumea făuritorilor de cultură? Iau în obiectiv o breaslă considerată a fi bine organizată, a arhitecţilor prin ordinul arhitecţilor. Sunt ei animaţi de generozitatea unui spirit de echipă, adică de… breaslă? Răspunsul e brutal: nici vorbă! Şcoala îi educă să fie, cum e normal (!?) creatori, orgolioşi, individualişti. Arhitectul e o unicitate, nu o persoană de grup. Chiar dacă e aşa, câteva principii fundamentale, în comun împărtăşite, ca temelie a dialogului în breaslă, dar şi între breaslă şi societate, ar trebui să existe. Dar, iarăşi nu! Nici principii estetice funcţionale într-un anumit spaţiu cultural şi nici etice. Cu atât mai puţin etice. Sunt şi ei subjugaţi de aceeaşi problemă a existenţei redusă la bani. Da, e o aiureală să câştigi proiecte publice la cel mai mic preţ. E o sclavie, o înrobire înjositoare a talentului creator. Dar e mai bine decât nimic. Iar faptul că administraţia e incultă, e chiar benefic în aceste condiţii. E permisivă oricărei forme de proiect. Sunt piedici birocratice? Foarte bine. Cei descurcăreţi vor reuşi să câştige un leu în plus rezolvând problemele clienţilor. E bun şi leul acesta în subzistenţa cotidiană. Cam aşa se scaldă în mocirla publică talentele impetuoase ale creatorilor noştri de arhitectură. Ale creatorilor de spaţii culturale, acele spaţii închipuind identitatea şi personalitatea unei comunităţi etc., etc., etc. Nu ştiu de ce, dar îmi vine să cred că şi în celelalte domenii ale creaţiei artistice se întâmplă cam la fel. Oricum, nu putem vorbi de o forţă impetuoasă, a creatorilor de cultură, capabilă să ne propulseze într-un prim plan al vizibilului, al remarcabilului. Aceasta şi întrucât nu mai sunt consumatori de cultură remarcabili.

Dar în ce stare se află bunul gust al publicului larg? Cum aflăm interesul beneficiarilor pentru calitatea organizării spaţiului cultural de viaţă, am inclus în întrebare şi una dintre posibilele definiţii ale arhitecturii. Bunul gust este pur şi simplu ieşit din decor. Istoria, tradiţiile, valorile locului îmburuienite de invazia kitschului, a imaginilor şi obiectelor frivole sunt lesne înlocuite. Participă la fenomen, cu inconştienţă, majoritatea românilor noştrii.

În concluzie, acum nu răzbate nici o rază de lumină. Ar trebui să luăm, în sfârşit, taurul de coarne. Numai că, în locul unei posibile vitejii idealiste, cei mai mulţi se roagă, tânjesc, doresc să moară… capra vecinului. Ce contează. Mâine va răsări iarăşi soarele pe aceste meleaguri dăruite de Dumnezeu şi năpăstuite de om.