Cât costă un vot în favoarea lui Ponta (I)

Pentru o bună parte a românilor actualele alegeri prezidenţiale nu se deosebesc cu nimic faţă de cele din trecut. E doar una dintre obişnuitele bătălii politice. Pentru alţii, din contra, ele sunt cruciale. Şi asta indiferent de cât de simpatic sau de antipatic ni se pare astăzi Klaus Iohannis. După mineriade şi evenimentele din vara anului 2012, ţara se află în pragul unui alt mare moment de cumpănă, se spune într-un apel iniţiat de Grupul pentru Dialog Social asumat, între alţii, de Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, Vladimir Tismăneanu, Ana Blandiana şi Romulus Rusan, Horia Roman Patapievici, Alexandru Repan alături de alţi cunoscuţi intelectuali, scriitori, actori şi regizori, jurnalişti, oameni din lumea academică din ţară şi străinătate. Cine are dreptate? Ei bine, după ce vezi ce s-a întâmplat în ultimul an în Ucraina şi îl auzi pe Mihail Gorbaciov, invitat la Berlin la aniversarea a 25 de ani de la căderea Zidului, spunând că ne aflăm în pragul unui nou război rece şi, mai ales, după ce îl auzi pe Vladimir Putin spunând că nu a fost nimic în neregulă cu celebrul Pact Molotov – Ribbentrop (ale cărui protocoale secrete consfinţeau un imens rapt teritorial prin care Germania nazistă şi Uniunea Sovietică împărţeau între ele hălci consistente din Europa) e totuşi greu să priveşti lucrurile cu detaşare. Nimeni nu-şi imagina în iunie 2012, când Donetskul găzduia meciuri din Campionatul European de Fotbal, că aeroportul oraşului, inaugurat cu acel prilej, va deveni o ruină în urma luptelor dintre trupele ucrainiene şi rebelii separatişti sprijiniţi de Moscova. După cum nimeni nu şi-ar fi imaginat atunci că Crimeea va deveni între timp teritoriu rusesc.

Există două mari categorii de motive care îi fac pe mulţi să considere că o victorie a lui Victor Ponta ar putea avea consecinţe potenţial dezastruoase pentru România. Primele ţin de personajul, de omul, Victor Ponta. Celelalte, de repercursiunile alegerii sale în fruntea statului. Din primul punct de vedere cu greu s-ar putea imagina o persoană mai nepotrivită pentru funcţia de preşedinte. Un om superficial (vezi celebrul episod MTO), incapabil să-şi asume vreodată vreo răspundere, gata să ia culoarea "locului" atunci când face promisiuni sau declaraţii în ţară sau în străinătate, un om despre care e practic imposibil să spui la ce se pricepe. Dacă e în joc interesul său e capabil să încalce toate regulile scrise sau nescrise, aşa cum s-a întâmplat în cazul plagiatului de la doctorat. Avem din acest punct de vedere un dezolant arc peste timp. La fel cum în trecut oameni din sfera ştiinţifică şi academică s-au prostituat intelectual făcând dintr-o cvasi-analfabetă ca Elena Ceuşescu un academician, am văzut cu acest prilej cum alţii, din aceeaşi categorie, au închis ochii în faţa evidenţei negând un plagiat cât roata carului. De fapt un lucru mult mai grav decât plagiatul în sine e maniera în care au fost utilizate instituţiile statului pentru a da satisfacţie premierului. Asta ţine în chip fundamental de o altă caracteristică pregnantă a sa: tupeul. Descris inspirat de Gabriel Liiceanu într-un text remarcabil, "Fie-vă milă de noi, domnule Ponta!", care a circulat pe Internet în sute de mii de exemplare. "În materie de cutezanţă impudică ce depăşeşte orice limită, sunteţi în clipa de faţă un performer. Cel mai mare. Sunteţi campionul. Aţi mers atât de departe cu tupeul în planul realului, încât nimeni nu are pretenţia că vă mai poate urma în planul cuvintelor. Pe scurt, ne-aţi condamnat la Inexprimabil. Când e vorba de comportamentul dvs, pentru a-l descrie, nu ne-a rămas decât interjecţia."

Până la urmă primul ministru aproape nu există ca atare. El este în bună măsură doar o proiecţie virtuală ale unei campanii de comunicare fără precedent de la Adrian Năstase încoace. Şi trebuie să recunoaştem că e foarte bun în acest rol. Singurul lucru la care pare să se pricepe cu adevărat e acela de a păcăli realitatea. "Domnul Ponta nu e „prost”, în sensul curent al termenului. E băiat „isteţ”, miştocar, mare strateg de mici fiţe mediatice" scria Andrei Pleşu într-un text publicat nu cu multă vreme în urmă. "Victor Ponta reuşeşte o stranie performanţă de minus-existenţă, un apogeu al lui „fără“: fără experienţă, fără prestigiu, fără competenţe specifice, fără prea multă minte, fără prea mult caracter, fără haz, fără simţul răspunderii, fără conştiinţa nenumăraţilor „fără“, care îl caracterizează". El are totuşi un mare avantaj în raport cu fostul său mentor, Adrian Năstase, care deşi îi este net superior din punctul de vedere al anvergurii intelectuale reuşise să se facă profund antipatic. Prin contrast, deşi e iresponsabil şi superficial, deşi minte în continuu premierul pare relativ inofensiv. "Nu te poţi supăra pe un ins încă nealcătuit, nearticulat, fluid, imprevizibil nu prin subtilitate dinamică, ci prin carenţă structurală. Nu te poţi supăra – să zicem – pe o amoebă", spune chiar Andrei Pleşu în textul cu pricina. Un camuflaj remarcabil, dar poate de aceea mult mai periculos.

De altfel puţin sunt cei care îl aleg pe Victor Ponta pentru calităţile sale. Pentru că îl consideră potrivit pentru demnitatea de preşedinte. O fac din inerţie, mai ales în mediul rural pentru că aşa îi îndeamnă primarul, pentru că le-a dat ceva, un cadou electoral, pentru că îl urăsc pe Băsescu, din oportunism sau pentru că speră să scape astfel de presiunile DNA. Cum spuneam şi cu alt prilej, Victor Ponta este văzut de mulţi drept vehiculul potrivit să consfinţească triumful unei restauraţii generalizate. Reîntoarcerea la liniştea mediocră şi confortabilă din trecut.