Câteva gânduri pe marginea creaţiei

Scrierea unui roman e o aventură existenţială plină de suspans şi de surprize la fiecare pas. Construieşti o lume din nimic. Sondându-ţi inconştientul, accesezi arhetipurile. Şi odată accesat acest univers halucinant, începi să te mişti în interiorul lui.

La poezie e altceva. Romanul lucrează cu prezenţele. Poezia cu absenţele. Aici nu dezvolţi, ci condensezi nişte gânduri şi nişte sentimente pe care le-ai trăit sau poate le vei trăi cândva.

…Trebuie să călătoreşti mult, să vezi nenumărate oraşe, să întâlneşti o mulţime de chipuri, ca să poţi scrie un vers care să vibreze în inimile celorlalţi, spune undeva Rainer Maria Rilke. Da, trebuie să călătoreşti prin lume, dar şi în interiorul tău, acolo unde toate aceste impresii şi trăiri îşi caută un sens.

Poezia îţi limpezeşte gândurile. Te curăţă de o parte din noxele cotidiene ce s-au adunat în tine. Şi se mai întâmplă încă un lucru. Cu cât scrii mai mult, cu atât parcă ai mai multe de spus. Poezia şi proza se încarcă reciproc. Scriind proză, îţi lărgeşti universul poetic. Şi scriind poezie, ai posibilitatea de-a cristaliza fluxul epic. Alternanţa aceasta e un lucru minunat. Mai greu de îndurat sunt perioadele de lene, de repaus.

Religiozitatea poeziei ţine de sondarea limitelor fiinţei noastre materiale, a materialităţii şi imaterialităţii lumii în care trăim. Dacă am măsura macrocosmosul în toată grandoarea lui, am observa că materia ocupă un loc infim în tot acest infinit. Raportat la spaţiul universului (pe care noi nu-l cunoaştem nici măcar intuitiv), ceea ce numim noi substanţă are mărimea unui fir de nisip. Un simplu punct, risipit într-o infinitate de puncte mărginite de golul atotstăpânitor. Ca fiinţe ce trăiesc în timp şi spaţiu, nu ne-a interesat prea mult acest gol. Noi am căutat să cunoaştem lumea raportată la materie. La substanţă, la plin. Răspunsurile noastre la o serie de întrebări s-ar putea să se găsească într-un alt loc. Într-o altă lume, să zicem, a golurilor, pe care deocamdată nu o putem percepe, şi nici măcar nu putem emite speculaţii pe marginea ei. Cunoaşterea noastră asupra vidului e infimă. Noi ne aplecăm asupra materialităţii lumii, şi nu acordăm importanţă imaterialităţii ei. Or, spiritul şi conştiinţa nu ţin de material. Ele sunt, totuşi, pe cât de abstracte, pe atât de vii, însufleţind lumea organică şi cea anorganică. Arhiva omenirii, istoria tuturor faptelor ce s-au petrecut, s-a sedimentat tocmai în acest gol, care posedă o imensă energie, un imens potenţial fizic şi metafizic, modelând ideile şi formele existente şi nonexistente. Alături de credinţă, vidul este o forţă motrice universală. Dacă nu ar simţi presiunea (absorbţia) golului, materia nu s-ar putea concentra în forme viabile. Psihicul uman se luptă cu două goluri: unul aflat în el însuşi, şi altul în afara sa. Aceste două goluri trebuie menţinute în echilibru. Ele sunt ca două vase comunicante, legate prin eul nostru, care, metaforic vorbind, poate fi privit ca un robinet de reglare a presiunii. Viziunea mea asupra trupului ţine cont tocmai de aceste forţe care acţionează asupra noastră. Nu venim în lume goi, ci purtăm întipărite în fiecare atom, în fiecare celulă a fiinţei noastre întreg cosmosul. În acest sens, conştiinţa noastră este depozitara trecutului, ea conţine în proporţie de, să spunem, 99,99% un lest psihic genetic, social şi ancestral al tuturor conştiinţelor ce s-au perindat prin univers. In acest lest se dezvoltă, să presupunem, acel 0,11% care suntem noi. Individualitatea noastră fiind sortită, la rându-i, să îmbogăţească inconştientul universal. Concep trupul ca pe un turn Babel, în care se adăpostesc mai multe "suflete" ce şi-au ars o parte din experienţa umană… Zic o parte, pentru că nu tot datum-ul lor a fost consumat. O parte din karma a rămas intactă… Sau a fost pervertită de trăirile celorlalţi. Şi atunci această energie neconsumată, depozitată în inconştientul colectiv sau într-un alt loc, se agaţă de orice fiinţă care-i iese în cale. În acest fel trupul nostru devine un sălaş pentru sufletele ce vieţuiesc în lumea umbrelor… El e un turn prin care bântuie mai multe suflete şi mai multe voci…    

***

"Răul trebuie să aibă o anumită coerenţă?" Sigur că răul este coerent. El are puterea de a imita orice formă, nu are însă şi consistenţa necesară pentru a dura în timp. Durata lui e limitată. Răul e risipit în noi toţi. El se concretizează în faptele noastre, prin acţiunile şi gândurile noastre… Răul se strecoară în fiecare fisură a fiinţei noastre, ca un fum, ca o umbră… Colonelul Geană din Tălpi e o obsesie. El simbolizează sistemul opresiv. Bikinski se simte urmărit, supravegheat de aproape. El se află permanent sub lupă. Răul din afară s-a revărsat însă înăuntrul lui şi-l bântuie. Colonelulul Geană aparţine vechiului regim. Vechiul regim s-a sedimentat însă în subconştientul pictorului, s-a îmbibat în fiecare celulă a sa. De aceea colonelul e prezent pretutindeni. Bikinski se află într-adevăr în conflict cu sine însuşi. Copilul pe care îl întâlneşte pe stradă e supravegheat de o femeie. Până la urmă, în timp ce şotronul cu Isus (ce seamănă cu Bikinski) se înalţă deasupra oraşului, pictorul descoperă, cu groază, că puştiul pe care-l întâlnise e el înşuşi, iar femeia care-l supraveghea (mama) e colonelul… Scena e un coşmar… Pentru că micul Chagall, întâlnit pe stradă, e demonul. Unul din demoni, iar femeia un alt demon. Un demon ce-l supraveghează îndeaproape. Graniţele dintre lumi au fost depăşite. Interiorul şi exteriorul sunt totuna. Coşmarul e trăit din plin. Cineva îmi poate reproşa că Bikinski e un obsedat. Un complexat. Da, sigur, că da. E un complexat de o anumită natură. Sublimă, aş putea spune, din simplul motiv că depăşeşte graniţele conştientului. Accentuântu-şi trăirile şi halucinaţiile, el coboară într-o altă lume, dominată de inconştient său personal şi mai cu seamă coboară în inconştientul colectiv, în care strălucesc atât forţele luminoase, cât şi forţele întunecate ale mai multor lumi. Vorbind despre personalitate şi transfer, C.G. Jung spunea: "Nu ştiu dacă e de dorit ca conştiinţa să altereze legile eterne; pot afirma însă că ea le modifică din când în când…" Care sunt aceste legi eterne de care vorbeşte Jung? Poate conştiinţa noastră altera sau modifica legea atracţiei universale sau viteza cu care se propagă lumina? Sau raporturile sociale? Păi, dacă o masă infimă a psihicului cum e conştiinţa modifică legile universale, atunci subconştientul sau inconştientul personal sau colectiv au o influenţă decisivă asupra întregului cosmos, nu-i aşa? Jung însă vorbeşte de transferul de personalitate… Putem lua ad literam această sintagmă? Inconştientul – spune acelaşi Jung – "reacţionează automat, ca şi stomacul meu, care se răzbună, în sens figurat pe mine…" Şi tot el afirmă că forţele inconştientului nu trebuie provocate sau perturbate prin aroganţă sau prin atitudini nesănătoase… Inconştientului, ca şi lui Dumnezeu, de altfel, nu-i plac atitudinile călduţe, vorba lui Caragiale, nici prea-prea, nici foarte-foarte, a căror îngurgitare îi provoacă greaţă existenţială… Răul social poate fi exacerbat prin apatie, prin indolenţă, prin indiferenţă, dând naştere răului absolut. Gândiţi-vă numai la regimurile totalitare în care omenirea s-a complăcut şi vă veţi da seama de dimensiunea răului ce a fost făptuit.

Da, sufletele care animă trupurile noastre au mai cunoscut şi alte "experienţe" sau au trecut prin alte existenţe.

Omenirea va trebui să se "căiască" secole şi secole, milenii şi milenii pentru a-şi depăşi condiţia de existenţa sa de "second hand" şi a putea păşi într-o altă etapă, care duce spre iluminare. Aceste suflete atârnă pe umerii noştri ca un lest şi ne împiedică să ne înălţăm, să devenim fiinţe pur spirituale. Prăpastia cărnii ne trage mereu înapoi, spre starea de păcat.   

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist