Cazul Chiţoiu, o problemă constituţională

Decizia Camerei Deputaţilor de a respinge cererea încuviinţării urmăririi penale a fostului ministru de Finanţe, Daniel Chiţoiu, are un impact neprevăzut. S-au mai văzut miniştri scăpaţi de colegi (Iacob Ridzi, Laszlo Brobely, Victor Paul Dobre, Varujan Vosganian), dar într-un alt context, am spune în alte etape ale vieţii politice şi sociale, când aceste evenimente treceau oarecum la capitolul fapte diverse. Succesul condamnărilor din „Dosarul Transferurilor” a zdruncinat stereotipurile, locurile comune, crescând aşteptările faţă de justiţie. S-a spus că a treia putere în stat îşi recâştigă locul între puterile statului. Creditul acordat activităţii judecătorilor şi procurorilor DNA se contabilizează prin creşterea antipatiei faţă de cei care reuşesc să se sustragă cercetărilor şi obţin protecţia politică. „Nucile tari”, ţinute departe de concasorul instanţelor, scandalizează. Justiţia se află într-o evidentă ofensivă şi ar fi bine să puncteze în continuare, cât mai are ocazia, iar adversarii sunt în derută.

Ce-i de făcut după votul în cazul Chiţoiu? E clar că, în acest fel, nici un ministru nu va mai putea fi anchetat pentru vreun caz de corupţie. Mergând pe mâna aceluiaşi mecanism de vot parlamentar, miniştrii sunt imuni de facto în faţa Justiţiei. Singura soluţie posibilă, adusă ieri în discuţie în şedinţele CSM, este sesizarea Curţii Constituţionale şi crearea unui precedent. Se poate invoca existenţa unui conflict juridic între puterea judecătorească şi Parlament, fiindcă legislativul se opune înfăptuirii justiţiei prin respingerea ridicării imunităţii.

Nu ar fi o premieră un conflict juridic al puterii judecătoreşti cu Parlamentul. CSM a mai făcut astfel de sesizări pe speţe asemănătoare la Curtea Constituţională şi a avut succes. Prin decizia nr. 972/2012, CCR a hotărât pierderea mandatului senatorului PNL Mircea Diaconu, constatându-se starea acestuia de incompatibilitate (senator în Senatul României şi director al Teatrului “C.I. Nottara” din Bucureşti). În acel caz, spune CCR, Parlamentul îşi arogase competenţe care nu-i aparţin, încălcând anumite principii constituţionale: art. 1 alin. (4) separaţia şi echilibrul puterilor în stat, art. 16 alin. (2), potrivit căruia „Nimeni nu este mai presus de lege”, art. 61 privitor la rolul şi structura Parlamentului etc. Curtea preciza că Parlamentul „nu poate să se substituie puterii judecătoreşti, respectiv să soluţioneze, prin hotărâri proprii, litigii ce ţin de competenţa instanţelor judecătoreşti”.

O mare deosebire observăm totuşi: cazul Diaconu era blindat juridic, fiindcă se baza pe o hotărâre definitivă a justiţiei, în timp ce în speţa Chiţoiu nici nu s-a putut începe cercetarea. Totuşi, blocarea urmăririi penale a unui ministru de către Parlament este acoperită de o parte din explicaţiile ce stau la baza deciziei CCR din 2012.

Cazul Chiţoiu este capital nu doar pentru că, prin ricoşeu, poate avea un efect devastator pentru premierul Victor Ponta, prin lămurirea traseulului ordonanţei de urgenţă în dosarul „Carpatica", unde se fac cercetări pentru abuz în serviciu şi constituirea unui grup infracţional organizat. Cazul Chiţoiu poate constitui un moment de cotitură, fiindcă, odată ajuns pe masa CCR, sunt posibile două evoluţii clarificatoare. Prima, să se demoleze ultimul zid al imunităţii pe care miniştrii şi parlamentarii l-au construit, interpretând abuziv legea. Sau, în cazul al doilea, poate să stabilească limita până la care justiţiei îi este permis să facă deratizare la vârful politicii cu mijloacele constituţionale avute la îndemână în prezent.