Ce a însemnat comunismul în literatura română

Tot ce s-a scris la noi după 23 august 1944, dar în special după decembrie 1947, când comuniştii au preluat oficial puterea în România, nu mai reprezintă rezultatul unei continuităţi, al unor acumulări literare, ci efectul unei rupturi brutale cu tradiţia estetică a literaturii române, considerată retrogradă, periculoasă, semn al unei mentalităţi burgheze. E un lucru ştiut că literatura, dar poezia în special, are nevoie de un interval în care să se manifeste fără constrângeri; are nevoie, altfel spus, de un spaţiu al libertăţii. Nu e vorba neapărat de o libertate socială, ideologică, nici măcar de una politică, ci de una care îi permite poetului să gândească lumea pe cont propriu. Vreme de jumătate de secol, această libertate a fost confiscată de regimul comunist, dar numai în aspectele sale controlabile instituţional: cenzura, instituţie cu acte în regulă în cadrul aparatului cultural comunist, a putut interzice litera tipărită, a putut trece la index clasicii, înlocuindu-i cu versificatori de duzină, care au transformat poezia în discurs propagandistic, lozincard sau în reportaj care falsifica grosolan realitatea. Dar cenzura nu a putut şterge cu totul memoria culturală şi instinctul cultural şi nu a putut înăbuşi, oricât de dure i-au fost instrumentele de teroare, nostalgia după firesc. Aşa încât, atunci când s-a putut, începând cu anii 1964-1965, scriitorii s-au reorientat rapid către modelele clasice ale literaturii române, iar vedetele realismului socialist au trecut, pentru totdeauna, într-un anonimat din care doar amintirea ororii pe care au creditat-o îi mai poate scoate. Atunci când, în 1990, Ioan Petru Culianu afirma că, în vremea comunismului, România a fost, din punct de vedere cultural, „o Siberie a spiritului”, greşea categoric. Greşea, mai întâi, generalizând: publicarea unei cărţi bune în timpul comunismului nu însemna un pact cu diavolul, ci, mai curând, o încăpăţânare de a cultiva valoarea în pofida comandamentelor politice; apoi, greşea simplificând: literatura adevărată a găsit fisura minusculă, dar suficientă pentru a-şi institui propria libertate. A reînnodat, atunci când a fost posibil, cu tradiţia, a readus clasicii la locul lor şi a căutat o nişă în care să se manifeste fără a cânta în strună ideologiei comuniste. În pofida imensei presiuni politice, în România comunistă s-a scris o foarte diversă şi valoroasă literatură. Aş spune chiar că poezia a excelat, reuşind performanţa de a face firesc pasul, în numai două decenii şi jumătate, din 1965, când a avut loc liberalizarea ideologică şi renunţarea la modelul proletcultist şi până în 1990, când a căzut comunismul, de la versificarea propagandistică ridicolă, fără nici o valoare estetică, la experimentul postmodernist şi biografismul perfect aliniate la tonul poeziei occidentale.

La finele deceniului al cincilea, atunci când Partidul Comunist preia puterea, literatura română recuperase incredibil de rapid decalajul care o despărţea de cea europeană şi consumase, nu succesiv, ci simultan, cam toate experimentele posibile: de la romantism, realism, naturalism şi experimentele proustiene şi gidiene în proză, la tradiţionalism şi avangardism în poezie. Cine ştie cum ar fi evoluat literatura română dacă nu ar fi căzut, începând cu 1947, ghilotina comunismului… Cert este că, între 1947 şi 1964, întreaga literatură este controlată de stat, devenind un instrument ideologic prin care regimul comunist manipulează populaţia. Clasicii sunt interzişi şi apar pseudo-poeţii proletcultişti, care, citiţi astăzi, pot stârni cel mult zâmbete dispreţuitoare. Aşa-numitul „obsedant deceniu” a însemnat mai curând o ieşire din literatură, astfel încât în anii ’60 s-a recuperat cu entuziasm acea normalitate interbelică, mai ales prin vârfuri: Blaga, Ion Barbu, Arghezi, Bacovia devin modelele tutelare, în poezie, la fel ca Rebreanu, Camil Petrescu în proză.

Unui cititor vestic, un asemenea peisaj poetic, în care experimentele lirice nu se confruntă, normal, între ele, în care literatura nu este un discurs legat, cu etape determinate de opţiuni estetice specifice, ci unul dezmembrat, aflat permanent sub presiunea politicului, i s-ar putea părea contradictoriu; de fapt, el nu este. Literatura adevărată care s-a scris, dincoace de „cortina de fier”, vreme de jumătate de secol este semnul unei victorii a spiritului asupra brutalităţii ideologice. Ea a putut învinge, da!, un sistem opresiv. Cum? Pur şi simplu supravieţuind; aceasta este dovada elementară a supremei sale victorii. De aceea, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Leonid Dimov, Gellu Naum, Emil Brumaru, Ileana Mălăncioiu, Marin Preda, Nicolae Breban, Ştefan Bănulescu, D.R. Popescu, Ştefan Agopian, Eugen Simion, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Marin Mincu şi atâţia alţii ca ei trebuie socotiţi învingători în confruntarea cu regimul comunist, pentru că şi-au publicat cărţile perfect valabil estetic într-o epocă în care esteticul se definea mai ales ca opoziţie faţă de ideologia oficială.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza”