Ce am învăţat de la Marin Sorescu

Pe 29 februarie s-au împlinit 80 de ani de la naşterea lui Marin Sorescu; în luna decembrie se vor face 20 de ani de la moartea sa prematură. Întâmplarea face că primul scriitor adevărat pe care l-am văzut în viaţa mea a fost Marin Sorescu. Se întâmpla prin 1993. Mai încercase înainte o doamna impozantă şi, vorba lui Breban, pempantă, de la un ziar local, să ne convingă că e poetă, dar nu îi ieşise. La întâlnirea cu Sorescu am mers la sigur, ca la pomul lăudat. Nu doar pentru că era un autor din manual, ci pentru că aveam destule cărţi de-ale lui în bibliotecă şi îmi plăceau familiaritatea, ludicul, ironia poeziei lui. Scria, spre deosebire de mulţi dintre confraţii săi, şi pentru noi. Eram în clasa a X-a, el era ministru, cred, dar tot ce ţinea de politic îmi era atât de străin, încât nu înregistram informaţia decât formal, pentru ca imediat să o uit. La fel cum nu băgam în seamă imensa dejecţie pamfletară din presa literară. Erau simple bruiaje, care nu reuşeau să relativizeze esenţialul: Marin Sorescu era scriitorul! La începutul anilor ʼ90, acest lucru conta enorm! Măcar pentru un cititor naiv, nepervertit, ca mine. Pentru cititorii pervertiţi, nu conta aproape deloc, dar asta e o altă poveste, meschină, tristă, demnă de dat uitării.

Povestea care urmează are pedagogia ei, de care mi-am dat seama mult mai târziu. Luasem cu mine cărţi pentru a obţine un autograf (era primul autograf al unui scriitor la care speram; mai aveam acasă un caiet unde, încă din copilărie, semnaseră tot felul de artişti veniţi cu spectacole la căminul cultural din Cobadin, de la Stela Popescu & Arşinel, la Nae Lăzărescu şi Vasile Murariu, care au mers, înainte de spectacol, să bea o cinzeacă la restaurant şi acolo au dat de taică-miu, care s-a lăudat că are şi el doi băieţi gemeni, care au bilete, iar cei doi au rostit într-un glas, că doar făceau un cuplu rodat: „Fraţii Creeeeţuuu?”). Să revin… Aveam mari aşteptări de la această întâlnire, mi-o imaginam ca pe o întâlnire cu toate cărţile lui Sorescu deodată. Voiam ceva spectaculos. Primul şoc: scriitorul era mic, sfrijit, stătea la o masă, încadrat de două profesoare solide şi părea speriat. Nu avea părul vâlvoi, ca în poze, nici mustaţa groasă, pe oală, cum se spune, nici privirea lucioasă, îndrăzneaţă. Avea o figură cenuşie, de om condamnat să fie acolo. Parcă era în boxa acuzaţilor! Când a început să vorbească, vocea lui a sunat stins, înfundat, fără modulaţii. „Tuşiţi, tuşiţi!”, mi-a venit să îi strig. A vorbit calm, fără să se încălzească. Era, în mod evident, un om trist. Apăsat. Părea un om învins! Atunci nu înţelegeam, acum înţeleg. A răspuns meticulos unor întrebări, una mai stupidă decât alta. Începea să nu-şi mai poată masca plictiseala. „E adevărat că Iona e România şi balena URSS?”, a fost întrebat. Era încă vremea când totul se citea în cheie politică. Scriitorul a ripostat, pe un ton cumva melancolic: „Ei, Doamne! Nu, adevărul e că prin Iona am vrut să scriu despre un om singur şi speriat de singurătatea lui!”. Nu simţea nevoia să dezvolte. Nu era locvace, nu se bucura de dialog. Reteza ciudat frazele, le lăsa suspendate; aşteptai să urmeze punctul pe i şi se aşternea tăcerea. Marin Sorescu era, din cap în picioare, un om care parcă îşi pierduse bucuria întâlnirii cu celălalt.

Am plecat dezamăgit de la acea întâlnire. Aşteptările mele de adolescent fuseseră dramatic trădate. Cum e posibil ca omul pe care îl dibuisem în spatele atâtor poeme şi eseuri şi piese de teatru, cel cu gustul ludicului, spontan, capabil să te facă să râzi în timp ce te pune pe gânduri, să fie personajul şters, apatic pe care îl întâlnisem? Întrebarea asta a lucrat în mine. Într-un târziu, cred că am reuşit să-i aflu dezlegarea. Atunci când scrie, orice om se depăşeşte pe sine. Levitează, se ridică deasupra sieşi măcar cu două degete. Iese din hainele civile şi intră în cele de gală. Se metamorfozează şi priveşte realitatea, reconvertită în sine, prin prisma potenţialului ei literar. Atunci când iese în lume, scriitorul nu mai e autorul operelor sale, nu mai este, oricum, cel-care-scrie. Poate, cel mult, să intre în acest rol, care nu îi e străin. El este, mai curând, purtătorul de cuvânt al celui-care-scrie. Unul mai inspirat sau, uneori, mai indiferent, condiţionat de necazurile personale.

A doua lecţie am deprins-o şi mai târziu. Ea se referă la ură şi la cât de mult rău poate face ea. Marin Sorescu a fost una dintre victimele predilecte ale colegilor de breaslă din primii ani de după revoluţie. Iar sub tirurile încrucişate energia din operă nu s-a mai păstrat şi în omul din ce în ce mai firav, mai fragil. Era ţinta multor atacuri ale unor confraţi mediocri, invidioşi pe notorietatea sa, care îl basculaseră de la revista „Ramuri” (voi reveni asupra episodului), care îi reproşau vrute şi nevrute. Că e propus la nominalizările pentru Premiul Nobel (era singurul scriitor român cu şanse reale); că e academician; că are simpatii politice diferite de ale intelectualilor care descoperiseră anticomunismul (şi avantajele lui) după căderea comunismului; că scrie mult şi al naibii de bine! Toate acestea îl tranformaseră într-un om cenuşiu din cap în picioare. Şi vorbele lui erau cenuşii! Numai cărţile aveau zeci de culori!

Azi lucrurile se văd, în toată încrâncearea lor odioasă, mult mai limpede. Dar de reparat nu se mai pot repara. Discursul urii a dat tonul în viaţa literară de după 1990. Ceea ce nu a reuşit comunismul, a reuşit lipsa de cultură a libertăţii. Învins ca om, Marin Sorescu este însă un mare învingător ca scriitor. Opera sa nu a obosit şi nu dă semne că o va face!

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza”