Ce am învăţat din Brexit

Panica şi nesiguranţa domnesc mai mult în relatările de presă, decât în realitate. Nici măcar englezii nu ştiu prea bine ce le va aduce referendumul. Se va exacerba naţionalismul? Era intens şi până acum. Vor avea probleme românii care muncesc în regat?… Mai curând cei care nu muncesc. În ceea ce priveşte statul român, un singur regret ar putea avea: faptul că referendumul nu s-a ţinut înainte de 2007. N-ar mai fi fost obligat să cumpere cele două vechi fregate englezeşti. Dar asta e altă afacere.

Referendumul ne arată o dată în plus că la ei este respectată voinţa opiniei publice. La noi, depinde. De exemplu, dacă e să fie demis un preşedinte sau un primar, atunci da, rezultatul se aplică imediat. Dacă e să se restrângă Parlamentul la 300 de locuri, atunci turma aleşilor se face că plouă. În toamnă se fac şapte ani de când tot plouă. E adevărat că, până acum, nici Londra nu a schiţat vreun gest prin care să iniţieze procedurile de părăsire a UE, dar: 1. au trecut doar cinci zile de la aflarea rezultatelor  referendumului şi 2. inclusiv o parte dintre cei care au votat pro-Brexit ar răsufla uşuraţi.

Însă acelaşi referendum de săptămâna trecută ne arată şi că minciuna face parte din meniul zilnic oferit de politicienii de aici şi de aiurea. De pildă, gogoaşa celor 350 de milioane de euro pe care Marea Britanie le-ar livra săptămânal în contul bugetului sănătăţii din spaţiul comunitar. Sigur, e ipocrizie faptul că dezvăluirea a fost făcută abia după ce rezultatul a consfinţit victoria separatiştilor, dar cine a oprit mass-media să ia urma celor 350 de milioane? Pentru că, la fel ca în România, încă mai există câteva mijloace de informare şi analiză, izolate ca nişte insule în oceanul tabloidelor mondene (sau de mahala, dacă vreţi), care produc ştiri de interes public fără să fie vorba despre sex, păruieli între starlete sau poale ridicate-n cap. Totuşi, în zilele premergătoare referendumului, nici acea parte a presei nu s-a văzut.

Acum, exact ca la noi, partizanii politici ai Brexitului ridică sfidători din umeri – deşi o fac mai civilizat decât cei de la Bucureşti, care şi-au dat lege să poată fura liniştiţi pensii speciale din bugetul deja stors al pensiilor amărâţilor care îi tot votează.

Un singur lucru a mai rămas de spus. De acolo, de sus, de pe locul 5 al ierarhiei economice mondiale (între Germania, a patra, şi Franţa, a şasea putere), lucrurile se văd altfel decât de aici, de jos. Chiar dacă, iniţial, toată lumea părea să li se împotrivească, mesajele de susţinere au început să curgă, inclusiv de la Obama şi de la Merkel. Mai puţin de la aşa-numitul nucleu dur al UE, reunit astăzi în mijlocul celorlalţi 21 de membri (câţi au mai rămas) pentru a-şi manifesta hotărât nemulţumirea faţă de abaterea britanică de la calea înfăptuirii societăţii europene cu două viteze. O revoluţie? Nici vorbă! O reformă cât de mică? Puţin probabil. Mai întâi (şi mai sigur), o binemeritată vacanţă. Vara nu aşteaptă, iar până la toamnă poate se rezolvă toate de la sine.