Ce e stilul fără caracter?

Cam cât să fie? Acuşi se face anul. Anul de când nu mai avem reviste culturale, dispărute odată cu dezastrul Marga, cum lasă a se înţelege culoarele de p-aici şi foarte puţinele, simptomatic de rarele, s-ar zice, intervenţii în presă. Nu-mi aduc aminte niciuna de la noi, iar din partea ceastălaltă, doar Observatorul cultural, dar şi el cu… tastele unui autor de peste Prut, Vitalie Ciobanu, redactorul-şef al revistei Contrafort, a îngăimat ceva în această privinţă; excesiv de urban, după gustul meu: deferenţa în doze mari diluează fermitatea. Şi cazul e numai bun pentru o discuţie fără menajamente, în cel mai propriu stil cu putinţă. Nu mă bag eu, umil cronicar când ici, când dincolo, ca arbitru, dar câteva observaţii sunt de pronunţat, mai ales că ne stau fără nicio reticenţă la discreţie.

Fapt indenegabil, salutar cu asupra de măsură: revistele noastre culturale (şase la număr: Contrafort, Semn, Sud-Est cultural, Limba română, Destin românesc, Clipa) nu ar fi existat fără sprijinul Statului Român. Ar fi apărut, poate, dar ar fi sucombat, cu siguranţă, după câteva numere, dacă (trebuie să adaug) ar fi promovat politica editorială pe care o cunoaştem. Nu-mi pot imagina decât un număr, două, bine, trei de Contrafort, în condiţiile elitismului său pronunţat, cu ştaif, cu o distincţie ce l-a înconjurat de-a lungul anilor de atâtea animozităţi. Semn-ul, cu literaritatea sa afişată, centrat pe calofilia bună, absorbit donquijoteşte de filologicale, e şi mai improbabil să fi perseverat chiar după numărul inaugural. Nu mai spun de Limba română, sintagmă fatală într-un titlu de publicaţie prin părţile astea, care îi bagă fulgerător pe funcţionari de la Guvern în cochilie, iar afaceriştilor, mai toţi ruşi sau cu parteneriate în Rusia, le strepezeşte dinţii. Română?! Hm! Dar dezinteresul statului şi opacitatea în acest sens a patronatului sunt cumva nişte forme mai articulate ale unei atitudini generale (excepţiile, după tipic, se numără pe degete), irizând adânc din structuri. Cantemir a aproximat-o doar, spunând că nu ne prea tragem la carte. Realitatea e, probabil, mult mai sumbră, de nu cumva de-a dreptul lugubră. Pentru că e una să nu te tragă, şi alta e să-ţi injecteze literalmente ochii, când auzi vorbă mai îngrijită sau când – prea arare!, vorba poetului – citeşti un text bine supravegheat. Într-un caz e indolenţă, în celălalt (adevăratul, lesne cuantificabil sociologic, la o adică) e aversiune viscerală. Diferenţa e dramatică. Românofobia este o cauză ulterioară, aici, acestui prim şi abisal handicap.

Sigur că e delicat oricum ai da-o să pui acum Bucureştiului gheara în gât, somându-l să continue. Ar fi trebuit să se autosesizeze el însuşi, amintindu-şi, la o adică, de seama de arierate istorice, dacă nu mai are orgoliul recuperării barem culturale a fostelor sale margini. Sunt răspunderi inerente Centrului, ca să folosesc termenul lui Eliade (şi să părăsesc astfel eliptic un filon care duce până la absenţa unei relaţii veritabile, nu de paradă, între cele două maluri: traseu care străbate toate bolgiile disjuncţiei identitare).

Dar şi marginea ar avea cu ocazia aceasta de dat seamă, măcar în faţa propriei sale conştiinţe. Ce bate deja la ochi (prin legea numerelor tot mai mari, id est a lunilor ce se adună): tăcerea presei noastre naţionale (sinonimă, bănuiesc, cu indiferenţa, când nu e, măcar pe ici, pe colo, o bucurie răutăcioasă: dispărutără elitiştii!), pe de o parte, şi replierea cam prea disciplinată a şefilor revistelor în cauză (care poate fi ce vreţi: calcul, obedienţă, frustrare, simplă teamă de întreţinut), pe de alta. Nu şi-au tras, în contrapondere, măcar temporară, rubrici pe nicăieri, nu şi-au făcut publice memoriile către ICR, Senat şi Preşedinţie (ce volum savuros ar ieşi!), n-au semnat in corpore nimic răsunător. Precauţia aceasta de a pune piciorul în prag, cu toate riscurile (dar sprijiniţi de un parcurs absolut onorabil în unele cazuri), mă izbeşte, sincer vorbind. Ce e stilul fără caracter?

Publicitate și alte recomandări video