Ce ne lipseşte?

Cantitatea, pe ansamblu, a surclasat simţitor calitatea; multe, foarte multe expoziţii, puţine însă meritorii, demne de evocat. Motivele sunt şi ele ştiute: rutina, graba, nepriceperea, improvizaţia, sărăcia de mijloace şi de posibilităţi. „Lumea artei” pare tot mai pestriţă, frecventată asiduu de mulţimea specialiştilor autoproclamaţi: curatori de conjunctură, autori de lucrări generos ilustrate, colecţionari de fraze şi citate, incapabili să articuleze cu de la ei putere măcar o frază coerentă, critici care ori nu scriu şi nu vernisează, ori o fac reiterând monoton aceleaşi reţete oratorice – superficiale şi uzate.

Există şi o parte plină a paharului, deloc de neglijat. Într-un top al evenimentelor demarate convingător în anul trecut, aş aşeza Festivalul Internaţional al Educaţiei(FIE), desfăşurat în a doua jumătate a lunii iunie, şi inaugurarea, spre toamnă, a Galeriilor Fundaţiei Regale, în cupola Bibliotecii Universitare „Mihai Eminescu”.

Ce a putut însemna festivalul sus-pomenit pentru comunitatea artistică ieşeană? Mai întâi un model de bună organizare şi promovare. În al doilea rând, un exemplu de „ecumenism” şi convivialitate, alăturând mai-tineri artişti şi seniori, diletanţi şi experimentaţi, discipoli şi maeştri. Calibrat pe conceptele de educaţie, creativitate, colaborare, comunicare şi libertate, festivalul a mobilizat artişti vizuali de mai toate vârstele, acoperind majoritatea genurilor practicate astăzi. Preţ de două săptămâni, cultura a ieşit în stradă, participând la un adevărat festin urban. Piaţa Unirii a fost desemnată drept Piaţă a Artelor. Aici, într-un cort amenajat special, au fost vernisate Galele Atelier 35(artişti sub 35 de ani); tot aici s-a performat în plein air, direct, sub ochii trecătorilor. Simultan, „consacraţii” au putut expune la Muzeul Unirii (unde s-a desfăşurat retrospectiva Ion Irimescu), în galeriile de pe strada Lăpuşneanu, vizitate mai copios ca oricând. Vernisajele s-au derulat în cascadă, beneficiind de o exemplară mediatizare – locală şi naţională.

Ce tip de noutate promit a oferi recent înfiinţatele galerii din clădirea Bibliotecii Universitare? În primul rând, posibilitatea de a oferi o platformă alternativă, degajată de constrângeri instituţionale, favorabilă în egală măsură creativităţii şi experimentului, figuraţiei de tip clasic, dar şi limbajului postmoderm. Expoziţia colectivă de inaugurare, lansarea catalogului UAP, salonul video intitulat Noţiuni de metodă, cu participarea unor artişti importanţi de pe mai multe continente, sunt deja semne mai mult decât încurajatoare.

…Nu o spun de complezenţă, şi nici din dorinţa de a atenua severitatea unor opinii: Iaşul are artişti foarte buni, profesionişti pe care se poate conta. Au dovedit-o în atâtea rânduri. Din păcate, doar individual şi rareori în echipă. Se vorbeşte tot mai apăsat despre „Şcoala de la Cluj”, puţin despre Şcoala de la Bucureşti, deloc însă despre posibilitatea uneia ieşene.

Ce anume ne lipseşte? Un anume conservatorism, simptomatic pentru racordarea deficitară la ceea ce se întâmplă în Occident. Foarte mulţi artişti rămân cantonaţi în registrele tematice şi stilistice de acum două-trei decenii (ca să nu invoc tot atâtea secole). Precaritatea proiectelor ar trebui şi ea să îngrijoreze. Puţine sunt demersurile centrate pe mesaj, concept sau idee, ca şi cum prezenţa acestora ar diminua din start miza artistică scontată. Ceea ce ar putea învăţa mai-experimentaţii de la tineri este tocmai abilitatea de a construi proiecte, precauţia de a nu înainta la voia hazardului. Ne costă, în al treilea rând, lipsa de solidaritate a artiştilor, aroganţa şi desconsiderarea reciproce. O intoleranţă păguboasă îi separă pe artiştii figurativi de cei abstracţi, pe clasicii întârziaţi de moderni, şi pe toţi aceştia de postmodernii declaraţi. Ne costă, în plus, dispersia şi instabilitatea publicului. Există în Iaşi peste o sută de publicuri. Folosesc pluralul pentru că nu există un public omogen, acelaşi pentru toţi, ci câte unul pentru fiecare artist. (Se întâmplă ca la vernisaje să fie invitaţi doar vecinii de bloc, rudele şi familiile artiştilor, incapabili uneori să se adecveze împrejurărilor.)

Ce ne-ar trebui în perspectivă? O mai consistentă „priză” estetică a proiectelor, oameni şi instituţii pe măsura evenimentelor preconizate. Se poate, oare? Pe moment, înclin să fiu optimist.