Cea mai bine plătită slujbă din România

Sunt lucruri prea stupide pe lumea asta ca să fie luate în seamă la prima vedere, dar la o analiză detaliată constaţi că importanţa lor vine tocmai din aparenta stupiditate care le înconjoară.

Să luăm exemplul unui articol despre industria britanică ce pare a fi legat la prima vedere de puii de găină. El zice aşa: „Industria britanică duce lipsă de angajaţi specializaţi în sexarea puilor, deşi această slujbă este plătită foarte bine în Regat. Angajaţii care sortează puii în funcţie de sexul lor sunt plătiţi cu 40.000 de lire pe an, însă, în ciuda salariului ridicat, fabricile nu pot găsi personal suficient, lucru care le ameninţă exporturile. Potrivit unui oficial din industrie, problema acestui post constă în faptul că angajaţii nu fac altceva decât să „se uite la posteriorul unui pui” timp de 12 ore pe zi. Iar pentru a ajunge să facă acest lucru, fiecare angajat trebuie să urmeze un curs de trei ani.”

Şi continuă: „În timpul unei zile de muncă, angajaţii trebuie să sorteze de la 800, până la 1.200 de pui pe oră, ceea ce înseamnă că analiza fiecărui exemplar nu trebuie să dureze mai mult de cinci secunde.”

Stop, am zis, opreşte-te! În primul rând, nu am putut să nu observ asemănarea frapantă dintre durata cursului pentru învăţarea posteriorului puilor de găină şi cea în care mi-am făcut eu doctoratul. Sunt fix trei ani. Deci, printr-o analiză logică, aflăm că în cei 3 ani în care eu m-am străduit să ajung mare doctor în filologie, studiind scriitori englezi şi operele lor, strofocându-mă să aflu ceva nou despre ei, să vin cu o mărgică strălucitoare, precum găina babei din poveste, la maldărul de ouă de aur al domeniului de cercetare, alţii nu fac decât să înveţe despre posteriorul păsărilor. Puteam să urmez şi eu în cei trei ani un astfel de curs direct în Anglia, în urma căruia să câştig anual 40.000 lire sterline şi să fac în acelaşi timp şi doctoratul. Cu siguranţă găseam suficient timp. Studiam despre scriitorii respectivi la ei acasă, dar câştigam şi ceva parale şi o viaţă liniştită. În fine, ocazie pierdută pentru mine. Data următoare am să deschid mai bine ochii la oferte…

În al doilea rând, nu este vorba doar despre „uitat” acolo. Deci problema se complică. E o întreagă tehnică şi o responsabilitate uriaşă. Trebuie să iei puiul care se mişcă fără încetare, să îl învârţi cu spatele la tine, să sufli puful foarte des din dreptul „obiectivului” şi abia apoi să identifici vizual caracteristicile care te interesează. Asta de 1200 ori pe oră… Şi trebuie să ai mereu în minte faptul că viitorul unei întregi ferme de găini va depinde de tine pentru că, dacă se nimereşte, doamne fereşte, un cocoş într-o mie două sute de găini, e jale. Aproape întreaga producţie de carne este compromisă. Aici, aşadar, nu este doar o problemă de sortare, ci de descoperire a cocoşilor. E o vânătoare de cocoşi (la fel cu ce face DNA-ul acuma…). Pentru că ei sunt din start direcţionaţi către linia de carne, pe când găinile sunt dirijate mai întâi spre cea de ouare. Ca femelă mai ai, adică, o şansă de a supravieţui un pic mai mult decât un mascul.

Fiindcă în industria de carne, doamnelor şi domnilor, problema se pune de mult timp foarte tranşant: masculii sunt inutili. Au rămas cu o singură calitate: greutatea. Trist, dar adevărat. Nici pe noi, oamenii, nu ne aşteaptă un viitor prea strălucit din acest punct de vedere. Totul se va reduce foarte curând la practică pură. „Cealaltă” utilitate a masculilor se va suplini artificial. Deci, bye bye distracţie până la miezul nopţii, adio ţipete de plăcere, zgârieturi de unghii pe spate şi şoapte obraznice…

Iată cum, judecând astfel lucrurile, afli şi ce fel de carne mâncăm atunci când mergem la KFC: carne de cocoş în proporţie de 80%. Nu că ar interesa pe cineva, dar e bine de ştiut…

Este, aşadar, o problemă de filosofie a vieţii, în al treilea rând. Femelele nu mai sunt egale cu masculii. Au fost, dar pentru o perioadă foarte scurtă. Acum au devenit, într-un timp foarte scurt, „foarte” superioare. Au trecut cu mare viteză prin dreptul egalităţii şi au depăşit repede reperul şi condiţia. Se îndreaptă acum vertiginos spre singularitate. Cele două genuri sunt despărţite imediat după naştere de specialişti şi rămân astfel pentru totdeauna. Ele urmează destine scurte, dar diferite. E adevărat că în final cu toţii ajung pe linia de tăiere şi de asamblare a caserolelor, dar mijlocul contează, nu? Drumul până la final, aşa spun filosofii…

Nu mai este un simplu articol despre un lucru banal, aşa-i?…

O altă întrebare care se naşte firesc este: chiar îţi trebuie atâta timp ca să afli unde este cuc şi unde nu?

M-am mai gândit ceva timp cu picioarele în apă rece şi am ajuns la concluzia că da, au dreptate, chiar îţi trebuie atâta timp pentru a afla lucrurile alea. Cel puţin la pui, că la oameni e şi mai complicat. Acolo îţi trebuie măcar o viaţă să înveţi asta. Oamenii sunt atât de pricepuţi în a-şi ascunde adevăratul gen, încât uneori nici nu mai ştii care este şi cum. Iar îndemânarea pe care trebuie să o ai pentru a le descoperi identitatea trebuie să fie perfectă. Fiindcă aici nu poţi să dezbraci fiecare exemplar în parte, să îi sufli puful, să îi analizezi posteriorul şi să zici în 5 secunde de care parte este. Să afli cine este bărbat şi cine muiere, la propriu sau la figurat. Ai nevoie, ca la câini, de un simţ „olfactiv” antrenat ca să poţi spune dintr-o „inspiraţie” sexul, vârsta, starea de sănătate fizică şi mentală a cuiva, poate chiar şi starea civilă, orientarea politică, numele ş.a.m.d.

Trebuie ochi de specialist. Iar dacă ajungi să stăpâneşti arta asta, chiar meriţi să fii plătit cu o avere. Cu ajutorul tău ar putea fi explicate şi soluţionate o mulţime de probleme care frământă societatea, probleme cauzate de diferenţa dintre esenţă şi aparenţă în comportament şi gândire. Iată încă o propunere de-a mea pentru nomenclatorul de meserii din România…

Briscan Zara este scriitor şi publicist