Caută 
1 MIN
Mângâierea e foarte puternică măcar pentru faptul că ne coboară măştile. Aşadar, mângâiaţi-l pe celălalt, cu un gest, cu un sunet, cu o privire, cu o răsuflare !…
Toate marile civilizaţii au avut drept coloană vertebrală câte un cod moral puternic, mai puţin cea occidentală actuală. Toate marile religii sunt articulate, de asemenea, în jurul unui unui cod moral puternic, ca şi toate operele mari ale omenirii. În epoca modernă, etica a fost alungată din cetate. Unul dintre cei care a reabilitat-o, reacordându-i în operele sale putere şi radicalitate, la sfârşitul sec. XX, secol ce era să marcheze dispariţia a însăşi ideii morale, este Emanuel Levinas. El trăieşte şi experiază etica în relaţia bulversantă cu celălalt. Prezenţa celuilalt poate fi suficientă pentru a fonda etica, responsabilitatea, ba chiar mai mult, întreaga justiţie socială este clădită pe raporturile cu celălalt.
Testarea virtuţilor noastre se face prin intermediul celuilalt, relaţiile sociale îl presupun, chiar dacă cuanticii ne demonstrează că undeva, în adânc suntem unu, că aparţinem aceleiaşi Fi-inţe, suntem construiţi după acelaşi ADN, dincolo de multiplicitatea infinită a manifestărilor exterioare. Iisus ne învaţă să ne iubim aproapele ca pe noi înşine. Tu sunt eu. Cum spunea Ţuţea, «În faţa absolutului divin, geniul e frate bun cu nărodul.». Gândirea pură are la bază experienţa etică bulversantă a întâlnirii cu celălalt, a lui Cain cu Abel.
Pentru Levinas, faptul central al eticii, dar şi al întregii experienţe umane, îl constituie această ruptură bulversantă provocată în lume de prezenţa vulnerabilă dar inviolabilă a celuilalt. Suntem creaţi după acelaşi chip. El este aici ca să-mi reamintească de Tatăl şi să mă responsabilizeze (o responsabilitate ce mă constituie) în infinit. În acelaşi timp, proximitatea celuilalt tinde să mă deposedeze în parte, să mă desprindă de mine însumi, să-mi altereze reperele identitare de siguranţă, subiectivismul, dar şi egoismul sau indiferenţa.
Pentru filosoful francez, celălalt are prioritate asupra mea, îi sunt ostatic. Aceasta ar fi o regulă de bază, atât individuală cât şi colectivă, bazată pe compasiune, care ar fi filosofia primă, fundament pentru lume şi pentru existenţă. Metafizica este înlocuită de relaţia cu celălalt, care e şi orizontală şi verticală în acelaşi timp. Nu este vorba aici de vreo cutumă, cultură sau lege, ci despre umanitate, despre raportul nostru cu noi înşine, cu limbajul şi cu sensul.
Levinas cere anularea distanţei dintre ceea-ce-este şi ceea-ce-ar-trebui-să-fie, fuziunea dintre normativ şi realitate, dar lumile se încăpăţânează şi rămân eterogene. Şi diversitatea face farmecul lumii, iar în calitate de talmudist, Levinas ar fi trebuit să ştie asta. El preferă sfinţenia sacralităţii, aceasta din urmă fiind considerată ca mereu purtătoare a unui neo-păgânism al pământului. Levinas găseşte locul divinului în relaţia interumană. Altfel spus, relaţia omului cu Dumnezeu depinde de relaţia sa cu celălalt, în care trebuie să se implice cu o responsabilitate totală, chiar de-ar fi vorba despre o simplă mângâiere. Cu tot ritualul ei, cu toată încărcătura sa de sens, mângâierea are, dincolo de multe altele, calităţi de concept filosofic.
Dar ştim că relaţia trebuie să fie de iubire, de iertare şi iubire aş spune eu, pentru că ştiu că poate exista iubire fără iertare, iar Iisus ni le-a adus pe amândouă, pentru a le practica atât pe orizontală, cât şi pe verticală, în relaţia cu divinul. Vorbim deci despre o dublă cruce: a iertării şi a iubirii, despre un gest tandru de mângâiere care le poate atinge magic pe toate şi transforma în chip miraculos într-o catedrală, de pildă. Este un gest aproape geometric ce conferă durabilitate ansamblului, deşi raţiunea filosofului obişnuit se ţine – cât poate – la distanţă.
Mângâierea deschide un spaţiu-timp unic, o lume intermediară în care nici nu mai eşti tu, nici nu devii celălat, eşti un eu-tu, un terţ inclus care vibrează altfel decât realitatea din jur. Imprecisă, mângâierea alunecă, căutând ceva parcă, dar negăsind, atingând fără să atingă şi fără să se oprească, dansând ritualic în necunoscut. Levinas susţine că «mângâierea transcende sensibilul», oricum nu este o chestiune de fiziologie, dar nici una artistică, ci mult mai nult. E ca o mângâiere pe suflet, pe care atât de puţini ştim să o primim şi mai puţini să o dăruim.
Este o stază greu de surprins în cuvinte, greu până şi de gândit, obscur-luminoasă, niciodată prezentă cu totul, mereu în devenire, vie, dincoace de lumea obiectelor şi altfel decât a fi. O mângâiere e o perpetuă curgere noneuclidiană, dincolo de esenţă, ce nu poate fi sculptată, nu poate îngheţa, topeşte, atrage, unifică. Mângâierea e gândirea atingerii fără de atingere. E incertitudine pură. Dar tocmai aceasta, tocmai caracterul vag al văilor mângâiate, dincolo de orice categorii formale, conţine o puternică dimensiune morală. Mângâierea e foarte puternică măcar pentru faptul că ne coboară măştile. Aşadar, mângâiaţi-l pe celălalt, cu un gest, cu un sunet, cu o privire, cu o răsuflare !…
Tiberiu Brăilean este profesor doctor la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi
