Cioara vopsită

După consultările de luni pe tema legilor electorale, Klaus Iohannis a anunţat că se bucură să constate că încet dar sigur politica intră în normalitate. În mod cert, toată lumea s-ar bucura odată cu preşedintele, dacă normalitatea aceea ar fi ceea ce trebuie să fie. Dar, pentru că toată lumea s-a fript de atâtea ori mai ales din ’89 încoace, e mai bine să aşteptăm să vedem ce legi electorale normale vor ieşi până la sfârşitul lunii iunie, când aleşii vor dispărea şi mai mult din faţa ochilor alegătorilor. Însuşi şeful statului ne-a invitat să aşteptăm împreună cu el.

Să presupunem că, într-un final, vom avea o lege electorală nouă pentru legislative. În termenul menţionat de Iohannis, pentru că, dacă legea iese la mai puţin de un an înainte de alegeri, cei din Parlament vor amâna intrarea ei în vigoare prevalându-se de mai vechi decizii ale Curţii Constituţionale (precum cea privind aplicarea legii care coboară la 30 la sută prezenţa minimă la un referendum). În acest caz, n-am rezolvat nimic.

Dar să presupunem că minunea se întâmplă şi vom avea o lege nouă. Poate şi mai bună decât cea actuală, care a îngroşat peste măsură rândurile membrilor Parlamentului. Prima întrebare care se pune este: pe cine trimitem în Parlament cu noua lege? Până acum, dintre cei aproape 600 de indivizi care se află bine înfipţi acolo, au ieşit în evidenţă doar puşcăriabilii, vorba unui clasic contemporan. Ceilalţi au ieşit în evidenţă doar prin faptul că s-au străduit să-i apere pe puşcăriabili de justiţie sau pur şi simplu prin faptul că sunt prea mulţi la număr. Deunăzi, au ţinut să se facă remarcaţi şi prin proiectul de lege prin care îşi atribuie pensii suplimentare absolut nemeritate. Că, vezi Doamne, şi-au rupt din timpul lor preţios şi şi-au sacrificat idealurile ca să trudească pentru ţară în loc să se căpătuiască pe cont propriu.

La convorbirile de luni cu reprezentanţii lor, Iohannis a omis să le transmită că nu-i ţine nimeni în Parlament. Omisiunea e o veste bună pentru senatoarea liberală care se plângea că nu-şi permite nici să meargă la coafor cu cei doar 6000 de lei pe care i-i dă Senatul în mână, inclusiv în fiecare dintre cele patru luni de vacanţă.

Să mai presupunem, la limita absurdului, că am găsit şi pe cine să trimitem în Parlament la viitoarele alegeri. Dar atunci se pune o a doua întrebare: câţi trimitem? Cu cinci ani şi jumătate în urmă, românii au fost chestionaţi câte mandate să aibă Parlamentul, iar ei au răspuns la referendumul respectiv că ajunge o singură cameră parlamentară cu 300 de locuri. Un număr echivalent cu cel al aleşilor care catadicsesc să vină azi la lucru, din ambele camere parlamentare simultan, fie şi numai ca să-şi ridice poalele-n cap, cum au făcut senatorii alaltăieri când li s-a cerut să explice protejarea lui Şova de justiţie. Ei bine, cererea alegătorilor aşteaptă şi acum să fie pusă în aplicare. Sigur, nu-i grăbeşte nimeni pe aleşi să-şi rărească singuri rândurile. Sunt probleme mult mai urgente care trebuie rezolvate, cum e autoatribuirea de pensii nesimţite.

Problema majoră este că Iohannis a ignorat (şi) această ocazie de a pune piciorul în prag. Nu este singurul. Şi Ponta s-a făcut că plouă, chestionat în legătură cu dorinţa aleşilor de a-şi petrece bătrâneţele în Hawaii sau măcar la Monte Carlo, spunând că el nu e deputat, ci prim-ministru şi preşedinte al PSD. Despre lipsa de responsabilitate a lui Ponta ştiam deja, dar acum am aflat şi că suferă, nu de dublă personalitate, ci de triplă. Unde eşti tu, Vadime?!