Ciolanul şi firimiturile

Dacă l-ai întreba pe Ponta, ar răspunde imediat că trăim în ţara dezastrului lăsat de regimul Băsescu, deşi în jumătate din cei zece ani PSD a fost la guvernare – pe faţă, sau pe sub fustele lui Tăriceanu. Dacă acum Ponta susţine că Băsescu, de unul singur, i-a ţinut în şah pe bieţii social-democraţi, înseamnă că PSD a ajuns un fel de mămăligă de partid.

Dacă i-ai întreba pe Blaga-Gorghiu, ar răspunde repede că trăim în ţara dezastrului început de Iliescu, continuat de Năstase şi desăvârşit de Ponta. Dacă acum liderii (noului) PNL constată neputincioşi că Ponta – nu de unul singur, că încă nu a crescut îndeajuns – reuşeşte să ţină în şah opoziţia, chiar şi după înfrângerea răsunătoare de la prezidenţiale, atunci şi (noul) PNL a ajuns un fel de mămăligă de partid.

Tragedia este că pe altcineva de pe şi aşa jalnica scenă politică nu ai pe cine să întrebi. Astăzi, toţi politicienii se regăsesc în tabăra anti-DNA. Brusc, cătuşele au devenit principala, de fapt singura opoziţie reală în faţa tăvălugului politic. Legea, deşi tot ei au făcut-o, a devenit prea dură. Un lucru absolut normal de altfel, pentru că şi prăzile au devenit uriaşe. Nu mai vorbim de caltaboşii lui Remeş, ci de milioanele din dosarul Microsoft sau din şpăgile retrocedărilor ilegale. Până şi moştenirea mătuşii Tamara a ajuns un mizilic. Sloganul clasei politice, adresat procurorilor şi plagiat după unul mai vechi, dar celebru, ar putea fi: Nu puteţi voi vâna (pe) câţi dintre noi vor fura. Pedepsele tot mai blânde şi neputinţa ANAF de recuperare a tot ce s-a furat au făcut ca doi-trei ani de ruşine (a se citi puşcărie) să nu mai conteze, pentru că după ei vine o viaţă de huzur.

Pe un asemenea fond infracţional a ales Ponta să serbeze trei ani de când a preluat puterea, mai exact trei ani de huzur pentru membrii celui mai cinstit guvern. I-a invitat la petrecerea de la Parlament inclusiv pe cei aflaţi acum în detenţie, indiferent că-s camarazi de partid în arest la domiciliu, ca Hrebenciuc, sau în puşcărie, ca Mitrea, sau camarazi de USL, ca Fenechiu.

De fapt, Ponta a sărbătorit altceva: nu-l mai încurcă nimeni să guverneze România cum vrea el şi să se laude că ţara (statul) e pe profit, deşi locuitorii ei sunt în pierdere. Este revanşa fostului candidat la prezidenţiale şi reacţia primului ministru la normalitatea extrem de tolerantă promovată de Iohannis, care seamănă tot mai mult cu normalitatea prezidenţială de până în 2004.

Partea rea este că ce a mai rămas din opoziţie nu-i în stare să contracareze această situaţie. Mai este doar un an până la alegerile locale, urmate la scurt timp de cele parlamentare. Dacă contracandidatul lui Ponta, respectiv Cătălin Predoiu, este pus la păstrare, la Iaşi, de exemplu, nici măcar nu există un contracandidat pentru Gheorghe Nichita.

Odată ciolanul împărţit între cele două partide care se înfruntă de ochii lumii pe scena politică, mai rămân de aruncat câteva firimituri diasporei, respectiv dreptul real la vot. Nu că ar vrea, dar Ponta (în ce calitate doreşte el) i-a promis preşedintelui Iohannis sprijinul,pentru că liberalii nu pot face asta singuri. Şi nici Ponta.