Cioloş-ul de după Cioloş

Despre viitorul guvern cu structură de mare coaliţie din toamnă se vorbeşte ca despre secretul lui Polichinelle. Nu e zi ca să nu auzim noi argumente, indicii, evoluţii în sprijinul acestei direcţii, în care PSD şi PNL vor ajunge să se coalizeze sub bagheta unui menestrel tehnocrat, fie el Cioloş, Borc sau altul. Ba se iau măsuri de debirocratizare care oricum vor fi implementate peste ani de zile, ba se lansează proiectul „România competitivă”, ba se remaniază în toiul verii. Se lucrează la transformări de viitor ca-n cincinalele comuniste, se anunţă megaproiecte de modernizare şi transformare statală şi socială la care toţi politicienii sunt invitaţi să achieseze, ceea ce lasă multora impresia că Cioloş lasă teoretic deschise şi alte planuri pe termen lung la Palatul Victoria.

Trecând peste ficţiunea decepţionantă şi verificată a unei mari alianţe (eşecul răsunător al PDL-PSD sau USL) multor centri de putere le poate surâde o asemenea „soluţie” de putere. În primul rând, Iohannis – de unde a şi fost lansată ideea în premieră printr-un consilier -, speră să-şi salveze mandatul, fiindcă jumătate a trecut complet degeaba. Apoi, deloc fapt minor, avem BNR-ul, un centru de reflecţie care ar miza oricând pe un şef de guvern mai puţin dispus la gargară. Avem liderii celor două mari partide, decimate de DNA şi compromise de mediocritate. PNL nu are premier, în timp ce la PSD Liviu Dragnea nu se arată dornic de o asemenea postură. Chiar şi o bună parte a societăţii civile ar rămâne neutră, întrucât un nume credibil în fruntea guvernului ar fi o garanţie că sfeteriseala partidelor va fi ţinută sub control. Este soluţia care ar împăca, provizoriu, o ecuaţie fără câştigători evidenţi şi perdanţi siguri şi ar îndepărta riscul instabilităţii politice.

Odată vânturată ideea unei mari coaliţii PSD-PNL la guvernare, cu un lider tehnocrat, vin şi întrebările. De ce să mai mergem la vot, dacă oricum şi unii, şi alţii vor fi la putere? Pe cine să mai „sancţionăm”, dacă oricum vor fi din nou tot acolo, cam tot ei? Împotriva cui să votezi sau pentru cine să votezi, dacă şi unii şi alţii vor face împreună aceleaşi treburi? Cum să-i triem? Şi de ce partidele să mai scoată de pe liste nişte nume compromise, dacă oricum ele au garanţia nescrisă că vor fi prinse într-un fel sau altul în ecuaţia puterii? Pentru că aceasta este presiunea sub care se acţionează în orice scrutin democratic. Frica de a pierde voturi, dorinţa de a obţine adeziuni.

În acest stadiu, discuţia despre marea coaliţie pare o nouă capcană, mai elaborată, de a temporiza şi deturna potenţialul de schimbare pe care-l poate demonstra electoratul. Ar funcţiona ca o poliţă de asigurare pentru cele două mari partide politice că nu rămân pe dinafară, dar şi că pot închide deja jocul înainte de a începe. Dacă la alegerile locale a fost un singur tur, acum se vrea un fel de semitur, în care pragul de intrare la putere să fie pe undeva la 30-35%, cât au în realitate PSD sau PNL. Riscul proiectului „înţelept”, lucrat de „sus în jos” este să apară un aranjament pe la spatele şi pe seama electoratului. Să nu-l înfurie că este luat din nou de prost. Odată răspândită ideea „coaliţiei cu orice preţ şi cu oricine”, s-ar putea vorbi mai curând de un blat, nu de alegeri, ceea ce produce un culoar extraordinar pentru partidele şi politicienii antisistem, unii, adevărat, nu neapărat toxici.

În sine, un sistem politic fără o opoziţie care să conteze riscă să compromită rapid orice idee măreţă, orice proiect grandios. Cine îşi închipuie realizarea unei „Românii competitive” fără un sistem politic competitiv şi politicieni aşijderea plonjează de la sine înţeles în plină utopie. Megacoaliţiile sunt o problemă fiindcă la noi abuzul de putere nu este excepţia, ci de multe ori expresia însăşi a actului de putere.