Ciudăţeniile sorţii

Mă tot uitam la sarabanda de haine şi de-ale gurii etc. etc. şi n-am putut să mă urnesc, să mă apuc de făcut efectiv bagajele! Parcă o frână-n subconştientul meu mă ţinea-n loc. Din momentul în care căutam motive mai mici sau mai mari ca să amân plecarea cu o zi, era destul de limpede că aşa voi face. Motive-pretext? De la restul de supă de pui cu tăiţei din care aş avea încă de două ori de mâncat (deci şi vineri, în ziua plecării amânate) până la meciul Germaniei cu Polonia. Motivul adevărat se va fi ascuns între faldurile aceluiaşi subconştient obosit de atâtea drumuri, cu atât mai mult cu cât trebuia ca de la Amnaş să plec direct în Germania pentru a ajuta surorile mele la eliberatul locuinţei mamei care cam de-o lună a ajuns într-un cămin de îngrijire după ce într-o duminică pur şi simplu nu mai reuşise să se scoale din pat pentru a merge la baie… În fine, pe la 12.30, indecizia a devenit decizie: m-am încălţat, m-am dus până-n gară, am amânat plecarea cu o zi, apoi m-am întors oarecum eliberat acasă.

A doua zi, deci vineri, mi s-a ivit altă problemă: oare să mă-ncumet să-ncalţ în călătorie noii pantofi (cumpăraţi marţea, în ziua în care luasem şi biletul de tren)? Nu de alta, dar pantoful stâng îmi cam rosese călcâiul la prima ieşire-n oraş cu noile încălţări, de-a trebuit să-mi pun un plasture peste băşica formată! Vrând să-mi pun alt plasture, iaca, am constatat că nu mai aveam. Ca atare, am mai dat o fugă până la cea mai apropiată farmacie ca să cumpăr nişte plasturi. La întoarcere, într-un colţ al gărduţului viu din dreptul treptelor spre un mic magazin de cartier de pe Cerna, am zărit un portofel burduşit cu de toate. L-am ridicat, fără să-l deschid am zărit colţul unei bancnote de 50 de lei, colţuri de carduri şi chiar cel al cărţii de de identitate! Am urcat treptele şi-am intrat în magazin, deducând că cine pierduse portofelul, precis fusese să cumpere ceva de acolo.

– Bună ziua! Am găsit acest portofel în faţa magazinului dumneavoastră, plin cu de toate, m-am adresat eu vânzătoarei (care cred că-i şi co-patroană, magazinul fiind o afacere de familie), eu trebuie să plec la drum, vi-l las aici, precis e de la vreun client de-al dumneavoastră!

– Păi, o să-l pun în geam, a replicat doamna. Apoi l-a deschis şi a văzut cartea de identitate, s-a uitat pe ea şi a exclamat:

– Dar asta-i vecina mea de bloc (sau de scară, nu mai ţin exact minte)! Vai de mine, vă mulţumesc, domnule!

– Nicio problemă. La revedere!

În drum spre casă, în minte mi s-a cristalizat senzaţia asta ciudată pe care o avem când parcă totul decurge după un plan al destinului:

– dacă n-aş fi cumpărat pantofii pomeniţi şi

– dacă n-aş fi amânat plecarea la Amnaş cu o zi şi

– dacă nu mi-ar fi trebuit nişte plasturi,

n-aş mai fi ieşit vineri pe la ora prânzului până la prima farmacie şi n-aş fi găsit acel portofel plin cu de toate!…

Iar parcă pentru a se constitui într-o continuare a jocului sorţii pornit odată cu amânarea plecării mele de joi pe vineri, ce credeţi c-am „păţit” sâmbătă dimineaţa, după ce am ajuns în gara Sălişte cu o întârziere (a trenului, desigur) de vreo jumătate de ceas? Trecând eu pe podul cel cu bucluc (despre care am scris: nu-i prevăzut şi pentru cine are de mers pe jos!) peste autostradă, mă trezesc claxonat de-un tir. Ridic privirea şi ce văd? Văd că şoferul (necunoscut mie) îmi face un semn de salut cu mâna! Am răspuns şi eu ridicând a salut mâna stângă (în dreapta aveam geanta), iar după ce-a trecut tirul, am întors capul să văd numărul: tirul avea număr de Iaşi! Măi să fie, dar eu nu cunosc niciun şofer de tir din Iaşi – nu cunosc niciun şofer de tir în general! Ce naiba? Cine-o fi fost omul? M-a confundat cu cineva? Dar din Iaşi fiind, cum să mă confunde cu cineva taman pe podul peste autostradă de la Sălişte?!? Singura explicaţie oarecum plauzibilă pe care am găsit-o-n capul meu a fost că ieşean fiind, te pomeneşti că şoferul citise dacă nu ceva articole de-ale mele cu Amnaşul, atunci măcar fix pe acela despre acest pod neprevăzut şi pentru a fi trecut de oameni pe jos, nu doar de cei pe două ori patru roţi!

Dacă nu v-am plictisit, aş putea să continui cu faptul că după vreun kilometru de mers pe jos, din urmă m-a ajuns o maşină. Care a oprit. Şoferul era singur. „Mergeţi la Amnaş?”, am întrebat. „Da, haideţi!”

Pe drum, din povestitele şoferului am aflat că îi par cunoscut şi că a fost primar al Sălişte-ului prin anii 1990…

Aţi prins ideea, nu? Dacă n-aş fi amânat plecarea mea cu o zi, nu nimeream nici să fiu luat cu maşina de-un fost primar al (pe vremea aceea) comunei Sălişte etc. etc.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist