Colecţionari fanatici

Suntem colecţionari fanatici, fără nicio excepţie. Strângem în neştire lucruri care, în concepţia noastră, nu trebuie să se piardă pentru că „ar fi păcat”… Unele se cheamă hobby, altele, pură obsesie.

Adunăm, oricând avem ocazia, timbre, tablouri, antichităţi, cărţi, haine, accesorii de îmbrăcăminte, încălţăminte, bijuterii, prieteni pe facebook (mi-amintesc cu emoţie de momentele din copilărie când colecţionam ca un nebun capace turtite de sticle de la băuturi străine sau bile de rulmenţi; plângeam dacă ratam ceva).

Şi mai departe: cruciuliţe de atârnat la gât sau în maşină, mătănii sau alte amulete care aduc noroc şi „protejează viaţa”, apoi maşini, case, avioane, tancuri, rachete nucleare (am văzut la televizor) sau casete cu muzică, filme, jocuri. Nu mai vorbesc de femei reale (vezi Hugh Hefner de la Playboy), poze cu femei, filme cu femei, imagini cu femei goale dansând, râzând, făcând gimnastică, jucând volei, şah, luptându-se între ele în miere sau noroi. Fotbalişti (Becali) sau imagini cu fotbalişti, cântăreţi, dansatori, actori; câini, pisici, cai, poze cu câini, pisici şi cai; firme, statuete, jucării de când eram mici noi sau copiii noştri. Copii reali sau poze ale copiilor vara, iarna, la mare, la munte, îmbrăcaţi ca nişte păpuşi, cu Moş Crăciun, cu bunicii, cu colegii, făcând figuri comice, jucându-se cu animale, murdari de mâncare, făcând baie etc. Sau pur şi simplu gunoi, lucruri inutile, inutilizabile.

Alţii mai colecţionează de asemenea idei, întâmplări, amintiri, poezii, versuri, zicale, poante, bancuri ş.a.m.d.

Dintre toate, însă, cea mai obsedantă pasiune sunt pozele. Dorinţa omului de a imortaliza prezentul a devenit o adevărată boală. Nu poţi merge nicăieri fără să iei aparatul foto cu tine, la niciun eveniment important. Totul trebuie să fie imprimat pentru eternitate, să rămână pe veşnicie undeva, într-un folder din calculator, pe un cd sau pe hârtie, într-un cufăr. Eşti liniştit să ştii că stau acolo, că zac aşteptând nemurirea, aşteptând să demonstreze unor necunoscuţi din viitor faptele tale: iată, eu asta am făcut!…

Oamenii de azi fac atât de multe poze încât chiar nu este posibil să le mai vadă pe fiecare în parte a doua oară, decât dacă renunţă la tot restul vieţii lor. Uman vorbind, este imposibil să treci de două ori prin toate pozele făcute de tine până la adolescenţă; de la adolescenţă încolo nici măcar un computer n-ar mai putea face asta, sau poate doar un computer, dar acesta nu ar avea nicio satisfacţie, nu ar schiţa nicio grimasă, nu ar emite niciun chicot de plăcere sau suspin de durere la „vederea” lor.

Dacă ai fost martorul voluntar sau involuntar, planificat sau nu, al unui eveniment deosebit şi nu ai avut aparatul foto cu tine, eşti pe jumătate distrus. Frustrarea este echivalentă cu lipsa orgasmului în timpul unei partide sexuale. Chiar aşa, oare când se vor inventa aparate care să înregistreze întocmai senzaţiile oamenilor şi să le poată reproduce mai târziu la cerere? Sunt sigur că acestea vor depăşi cu mult pasiunea pentru poze, dacă se poate aşa ceva. Va fi o inflaţie de senzaţii şi vom deveni cu adevărat nişte brute.

Copilul tău a spus prima inepţie la grădiniţă în timp ce recita o poezie în faţa întregii şcoli şi nu ai imortalizat-o? Eşti pierdut! Toate rudele prezente şi viitoare te vor linşa! Cauţi cu disperare pe cineva care a filmat întregul eveniment şi, când îl găseşti, îi plăteşti o avere pentru film. Îl descarci la tine în calculator. Din cele două ore filmate, pe tine te interesează doar cele 10 secunde în care plodul tău a încercat să deschidă gura, dar nu contează, e acolo, eşti liniştit, adormi râzând. Aştepţi următoarea serbare.

De multe ori chiar, plăcerea momentului trăit este ştirbită de întreaga tevatură, pregătire, fixare şi filmare propriu-zisă. Tu nu mai eşti tu, martorul direct al unei fapte, peisaj unic sau fiinţă în desfăşurare, ci un obsedat de a fotografia acel eveniment pentru sine sau cei din jur, pentru viitor. Nu mai trăieşti momentul propriu-zis, ci îl amâni pe mai târziu, indefinit. Sacrifici, cu alte cuvinte, prezentul pentru viitor.

Cele mai mari frustrări ale omului modern sunt atunci când ratează fotografierea sau filmarea unui eveniment din cauza acumulatorului descărcat sau a cardului de memorie plin.

Pentru că insul pomenit, la vederea unei păsări rare, va uita şi de pasăre şi de tot şi îşi va căuta înfrigurat aparatul în rucsac pentru a imprima pe card imaginea ei şi a o savura mai târziu, aşezat confortabil în fotoliul de acasă, la o rezoluţie net inferioară realităţii şi cu mult mai puţine detalii.

Ar fi interesantă urmărirea unui grup de oameni care sunt martorii apariţiei, timp de 10 secunde, unei sirene în Marea Neagră. Câţi dintre ei s-ar uita oare la sirenă şi câţi şi-ar căuta înfriguraţi telefoanele sau aparatele foto prin buzunare, ratând evenimentul?…

Toate acestea vin din dorinţa instinctivă a omului de a-şi asigura cumva viitorul.Nevoia aceasta este atât de mare încât frustrarea de a nu o avea este echivalentă cu o micronenorocire care îţi poate strica o zi sau chiar mai mult. Pentru că ne e frică, ne este groază, avem oroare de uitare. Nu putem concepe ca un lucru să vină şi apoi să plece pentru totdeauna din viaţa noastră, mai ales dacă acel lucru a fost frumos, plăcut, impresionant. Nu suportăm ideea de a lăsa să dispară o întâmplare care ne-a traversat perpendicular viaţa şi ne-a transformat-o, măcar pentru o secundă, în sublim. E un alt fel de mod de a prelungi plăcerea, fericirea momentului, de a flirta cu nemurirea.