Complexe inutile

Şi totuşi, ceea ce pentru marea literatură rusă a fost secolul al XIX-lea, a fost pentru noi secolul al XX-lea, când am recuperat din mers, fie şi prin imitaţie, cam tot ce era de recuperat şi când am avut curajul de a fi europeni, lăsând în urmă complexele facil invocate.

Am fost pus, în câteva rânduri, în situaţia de a explica unor scriitori străini decalajul care desparte literatura română de cea occidentală. Mirarea lor era justificată, întrucât ei scoteau din context un climat particular, care sigur că şi-a pus amprenta asupra evoluţiei formelor culturale din sud-estul european. Când literaturile occidentale îşi dădeau capodoperele, limba română literară nici măcar nu se stabilizase. Ani de-a rândul, limba oficială a culturii române a fost slavona, limbă a cancelariilor domneşti şi, mai ales, a bisericii ortodoxe. Cum în spaţiul românesc singurele focare de cultură erau bisericile, până în secolul al XVI-lea tot ce s-a scris, s-a scris în slavonă. Aşa se face că primul document redactat în limba română datează din anul 1521; e vorba de o scrisoare a boierului Neacşu din Câmpulung, în care îşi înştiinţează stăpânul că a aflat câte ceva despre o posibilă invazie a turcilor. Două concluzii trag de aici: mai întâi, că prima ipostază scrisă în care este atestată limba română trădează una dintre spaimele seculare ale românilor: venirea turcilor („Ipac dau ştire domniei tale za lucrul turcilor”); a doua, că, după ce cultura italiană, de pildă, îşi epuizase vârsta Renaşterii, iar Europa îşi consuma clasicismul, în spaţiul românesc nu apăruseră încă nici măcar primele tentative timide de literatură. Vorbesc despre acele iniţiative care presupun şi o poetică explicită, care au şi o intenţie estetică prioritară, nu de textele care pot fi recuperate prin prisma „expresivităţii involuntare”. Cum se explică această hibernare stranie, acest decalaj considerabil faţă de culturile europene? O primă explicaţie (nu şi o scuză) poate părea facilă, dar este perfect adevărată: situarea geo-politică a ţărilor române le-a impus, încă de la înfiinţarea lor în timpul Evului Mediu, o permanentă stare de alertă. După ce valurile migratorilor barbari s-au rărit, românii s-au confruntat, vreme de secole (până în 1877, când şi-au câştigat independenţa) cu expansiunea Imperiului Otoman. De regulă aserviţi marii puteri militare turceşti, domnitorii autohtoni au mai avut şi tresăriri de demnitate sau de orgoliu (Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş), fără a reuşi să oprească înaintarea otomană către inima continentului european şi, implicit, către centrul creştinismului. Oricum, turcii au preferat să nu transforme statele române în paşalâcuri, ci să le folosească pentru resursele importante pe care le puteau lua de aici. Avantajul a fost că românii şi-au putut păstra limba şi religia, că nu au fost „turciţi”. „România este mai mult geografie decât istorie”, susţinea Cioran, cu cinismul celor 25 de ani câţi avea când a scris Schimbarea la faţă a României. Ce voia să spună e ca ţările române au fost zona-tampon între marile puteri europene şi Imperiul Otoman. Prin urmare, alte valori au fost cultivate aici decât cele literare. Cultura, câtă era, slujea mize practice: fie religioase, prin copierea (şi, ulterior, tipărirea) unor cărţi care ţin de ritualul ortodox, fie istorice, de conservarea trecutului (cronici, anale, cronografii etc.) Aceasta a fost prioritatea unui popor asuprit mereu de istorie: păstrarea identităţii naţionale prin religie şi prin depozitarea trecutului în manuscrise. Prin urmare, în timp ce în Europa existau Dante, Boccaccio, Chaucer, Ariosto, Rabelais, Montaigne, Tasso, Cervantes ori Shakespeare, la noi încă se scriau/ compilau cronici în limba slavonă şi se tipăreau cărţi religioase în aceeaşi limbă de cult.

Aşa stând lucrurile, este explicabil faptul că literatura română începe abia în secolul al XVII-lea, şi atunci prin manifestări sporadice. Zecile de titluri pe care unele istorii ale literaturii le înregistrează şi le comentează conştiincios ţin de istoria culturii, nu strict a literaturii.

Paradoxul este că literatura română şi proza în particular au debutat cu un titlu care lasă în urmă cam tot ce însemna modernitate în literatura europeană a momentului: principele Dimitrie Cantemir, cunoscut pe plan european mai ales ca orientalist (citat, în această calitate, de Voltaire, Byron, Victor Hugo), încheie, în 1705, romanul Istoria ieroglifică, o parabolă animalieră cu o structură alambicată, labirintică şi cu procedee narative demne de o vârstă mai evoluată a literaturii. Această carte este cu atât mai mirabilă, cu cât realizăm că nu exista nici un precedent în literatura română, în afara discursului cronicarilor, mult mai rudimentar. Prin urmare, ar fi existat toate şansele ca începuturile ficţiunii în limba română să fi debutat la un nivel foarte ridicat şi să fi continuat în această tradiţie. Dar romanul prinţului moldovean şcolit la Constantinopol a fost publicat abia în 1883. E un mare ghinion al literaturii române, care a pierdut şansa de a-şi fi stabilit o tradiţie solidă, de la care să se revendice încercările epice ulterioare.

Şi totuşi, ceea ce pentru marea literatură rusă a fost secolul al XIX-lea, a fost pentru noi secolul al XX-lea, când am recuperat din mers, fie şi prin imitaţie, cam tot ce era de recuperat şi când am avut curajul de a fi europeni, lăsând în urmă complexele facil invocate. Poeţi precum Eminescu, Arghezi, Blaga, Bacovia, Ion Barbu, Nichita Stănescu, Ioan Es. Pop ori prozatori precum Creangă, Caragiale, Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Marin Preda, Ştefan Bănulescu, Nicolae Breban, Ştefan Agopian pot sta oricând alături de numele grele ale literaturilor occidentale. Problema este una de promovare, nu una valorică.