Contemporani şi postmoderni

Doar parte din producţia artistică a prezentului admite o asemenea calificare, după cum o alta – majoritară – se eschivează unei atari situări. Din perspectiva criticilor sau a reticenţilor, postmodernitatea este asociată răului absolut, derivei axiologice, rătăcirii fără de ţintă şi sens. Deconstrucţia voluntară a formelor, mixajul genurilor, exuberanţa ludică, aparenţa frivolă, reflexivitatea, disponibilitatea conceptualizării, persiflarea şi ironia sunt denunţate ca semne ale superficialităţii cronice sau ale imaturităţii păguboase. Că lucrurile nu stau chiar aşa, o demonstrează câteva din întâmplările vizuale ieşene din ultima vreme, la care am avut plăcerea să fiu martor: O lună plină de artă contemporană (patru expoziţii succesive, pe durata unei singure luni, la „Cupola”), .Ro (Andrei Tudoran, la Galeria „Dana”), Nu mai vreau ‘contemporary’ (Eugen Alupopanu, la „Meru”). Un survol al aplicaţiilor tematice ne arată că „postmodernii” – departe de a bagateliza „meşteşugul” artistic – îl iau cât se poate de în serios.

Claudiu Ciobanu şi colegii săi de generaţie, spre exemplu, readuc în discuţie problema intimităţii, căutând să răspundă unor întrebări de felul: când, cu cine, cum, unde ne simţim „ca acasă”? Dacă în alte ocazii erau denunţate transparenţa şi precarităţile spaţiului locativ, de această dată autorii fac abstracţie de împrejurările economice frustrate, refugiindu-se discret sub umbrela vieţii de familie sau a cuplului amoros. Punct(eul)– un alt proiect cu participare numeroasă – explorează tema incertitudinilor şi a fluctuaţiilor identitare. Cine suntem? Cum ne vedem pe noi înşine? Cum ne privesc alţii? Autorii optează pentru soluţia autoportretului, luat fie ca „semnătură figurativă”, fie ca indiciu al sincerităţii. Eşti aşa cum te expui, dar şi aşa cum eşti văzut.

Remarcabilă în abilităţile componistice, Rodica Grosu glosează vizual despre echilibru şi dezechilibru din postura artistului tânăr, aflat la vârsta începuturilor de tot felul, ispitită însă de mirajul stabilităţii. Excelează atât în studiile portretistice, cât şi în schiţele de mişcare. Pictor al nuanţelor şi al intensităţilor cromatice, al melancoliilor şi candorilor feminine, Rodica Grosu escaladează tot mai curajos versanţii afirmării şi ai confirmării depline.

La bună-vedere,titlul ironic propus de Adrian Crîşmaru, nu este – cum n-am aştepta – formula politicosă prin care artistul îşi ia cumva „rămas bun” de la public. Artistul pledează, în fapt, pentru o mai „bună-vedere”, adică pentru o terapeutică a privirii care ne-ar ajuta să discernem arta de non-artă şi valoarea de non-valoare. Încrezător în sensul iniţiatic al artei de calitate, Adrian Crîşmaru îşi invită publicul în „bucătăria” de lucru, unde culorile sunt „alimentele” de zi cu zi, iar paleta şi penelul – „tacâmurile” sale uzuale, nelipsite. Expoziţia sa descrie traseul care începe cu forma simplă, prohibită de semnificaţie, trece prin filtrele (sitele) prelucrărilor succesive, pentru a fi investită în cele din urmă cu sens. 

Venit de la Universitatea de Arte din Bucureşti, Andrei Tudoran – pictor tânăr, dar deosebit de talentat – înfăţişează o Românie contrastantă, pestriţă, aparent neaşezată, în care frumosul se îmbină cu urâtului, firescul coabitează cu scandalosul, naturalul se învecinează cu stridentul. Nu doar lumea pare strâmb întocmită; deformată este şi percepţia pe care o avem despre aceasta. Vedem lucrurile nu cum sunt în realitate, ci cum ne sunt prezentate prin „ochii de sticlă” ai televiziunii şi internetului – fragmentate, incoerente, risipite fără noimă. Tablourile lui Andrei Tudoran se aseamănă unor ecrane intens „pixelizate” sau, dimpotrivă, goale de conţinut, ca atunci când ştergem din greşeală o imagine din calculator. 

Într-un alt contex, Eugen Alupopanu anunţă că se desparte provizoriu de ispitele modelor şi ale sincronizării, refuzând constrângerile „contemporaneităţii”. Preferă pictura „de plăcere”, fără program, străină canoanelor estetice şi stilistice de orice fel. Artistul bistriţean ne demonstrează cel puţin două lucruri: cum poţi fi imun la contaminări şi influenţe, cum te poţi simţi confortabil „în propria piele” şi nu în una de împrumut.

Buna fortificare ideatică, excelenta manualitate, voluntara hibridare stilistică sunt probe că artiştii din partea noastră de lume recurg cu pricepere, dar şi discernământ la recuzita postmodernităţii. Cum să ne convingem că aşa stau lucrurile? Deschizând, din când în când, uşa galeriilor ieşene. S-ar putea să merite…

Petru Bejan este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza” şi membru al AICA (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă)