Contra-Cultura

Capitalismul nu e deloc confortabil. În ciuda fantasmelor societăţii de consum, fantasme compensatorii pentru toţi cei care au avut ghinionul să se nască în societăţi tribale, autoritariste de stânga sau dictaturi comuniste, "lumea liberă" nu e pentru toată lumea. Chiar dacă nu exclude pe nimeni cu program (cum se întâmplă în toate celelalte forme de organizare economică, politică şi socială), ceea ce numim astăzi o democraţie liberală, adică o societate bazată pe drepturi civile constituţional garantate, pe pluripartidism şi separaţia puterilor în stat, pe egalitatea de şanse şi competiţia liberă pe piaţa economică, este, totuşi, o lume inconfortabilă pentru mulţi cetăţeni. Este inconfortabilă pentru că, privilegiind individualismul şi competiţia, distruge ţesătura organică a societăţii arhaice, patriarhale şi comunitare, făcându-i pe oameni tot mai singuri, mai egoişti şi meschini. Îi apasă, pe cei mai mulţi, pentru că ducând competiţia la absurd valorizează scandalos orice formă de violenţă, fie ea tensiunea zilnică pentru păstrarea locului de muncă, fie războiul ca atare, banalizând şi trivializând crima prin tocirea anticorpilor sociali moleşiţi de prezenţa constantă, prin televiziune şi jocuri, a acesteia în vieţile copiilor şi ale adulţilor.

Desigur că nu toată lumea percepe aceste trasături negative ale societăţii în care poziţia centrală o joacă banii şi investiţiile şi mulţi dintre contemporanii noştri sunt perfect adaptaţi acestui mediu primar concurenţial, în care învinge cel mai îndrăzneţşi mai lipsit de scrupule, dar, funciar există totuşi o largă paletă de cetăţeni pentru care capitalismul este nedrept, apăsător şi structural violent, astfel încât cred că răspunsul la fel de violent, simbolic sau direct fizic, împotriva sistemului este perfect îndreptăţit. Ei sunt cei care, dincolo de guerilla violentă propriu-zisă a radicalilor şi a teroriştilor, supun în permanenţă puterea politică unui tir neobosit de critici, reproşuri şi atacuri. Ei constituie acea masă de manevră idealistă care articulează, în toate ţările democraţiei liberale, discursul entuziast anarhist al contra-culturii.

Izvodit din nevoia avangardei artistice de a da cu tifla artei canonice, contra-cultura a reprezentat, în anii ’60, o reacţie sănătoasă faţă de establishment-ul capitalismului american, închistat şi trufaş după succesul economic generat de cel de-al doilea război mondial. A fost, desigur, o boare de aer proaspăt, de "dezmăţ" simbolic (şi nu numai!), de provocare a unei lumi prospere, dar limitată şi lobotomizată de ipocrizie, de aşa zisa etică protestantă a muncii şi puritanism. O reacţie la un conservatorism apăsator care ţinea separate colegiile de fete de cele de băieţi, iar populaţia de culoare nu numai că nu avea drepturi civile, dar trebuia să evite cu mare precauţie spaţiile publice sau locurile din autobuz unde trona, până în anii ’70, monstruoasa inscripţie coloured not allowed. Când un profesor român de istoria religiilor de la Universitatea din Chicago a publicat cărţi despre mecanismele extazului şamanic în societăţile premoderne, în care muzica, dansul şi inhalarea de substanţe halocinogene dădeau măsura ieşirii dintr-o realitate apasătoare şi deschideau porţile Nirvanei, un chiot imens a acoperit California (iar reverberaţiile lui mai stăruie fragmentar şi azi când dai de moşuleţi zănateci cu pleata sură sau de băbuţe desculţe, cu rochii înflorate, hălăduind ţicnite în speranţa reînvierii magiei pierdute). "Make love not war", sloganul lor inubliabil, nu a murit, adăstând şi azi pe pieptul scobit al vreunui artist famelic sau al cine ştie cărei poetese androgine chiar şi în România postcomunistă.

În ciuda faptului că a devenit noul chip de exprimare al discursului marxist, contra-cultura, cu arta ei socială, cu spargerea canonului şi transformarea non-canonicului în regulă, cu clasicizarea performance-ului, cu ridicolele ei sforţări împotriva războiului (făcute, desigur, din locuri paşnice, fără nicio primejdie pentru belicoşii "luptători pentru pace"), cu minciunile manipulatoare ale lui Michael Moore (şi ale atâtor întreprinzători care fac milioane vorbind despre sărăcia altora), cu patosul şi răstălmăcirile ei, cu discursul ei tiermondist finanţat din banii de Responsabilitate Socială a Corporaţiilor, în fine, cu neobosita sa veghe polemică, contra-cultura este mai mult decât necesară. Ea este contraponderea fericită a discursului oficial şi, de aceea, e binevenită.

Iar atunci când este construit un dosar de candidatură e obligatoriu de pus în evidenţă, pe lângă oferta culturală propriu-zisă, clasică, şi dimensiunea socială a culturii militante, care modelează şi intervine direct în viaţa comunităţii şi care este expresia underground-ului. Cultură şi contra-cultură, în proporţii echilibrate, de asta avem nevoie! Asta, desigur, dacă nu ne speriem de analizele cu conspiraţiile corporaţiilor capitaliste care ne falsifică originalitatea arhaică şi nu preferăm să rămânem la "metafizica ciobănaşului" şi la mătănii dând dracului proiectele astea europene care ne iau în arendă ţara noastră pură şi neprihănită prin nesfârşite inginerii financiare condamnând-o la progres (un termen, vai!, atât de drag marxiştilor).