Conversând cu un prieten

De multe ori după ce scriu un text, fie poezie, fie o bucată de proză, ori un articol mai acătărea, mă simt în faţa prietenilor mei la fel de culpabil ca un criminal în faţa unei instanţe ce-i judecă fapta. Pentru mulţi dintre cei care mă cunosc de foarte mult timp, din copilărie sau din adolescenţa mea tulbure, vorbesc de colegii de şcoală sau chiar de colegii de facultate, notorietatea mea, de care mă bucur în prezent, mare, mică aşa cum e, constituie, probabil, o  enigmă: „Cum, îşi spun ei, dar noi l-am cunoscut pe Danilov de pe băncile şcolii, şi n-am putea spune că strălucea prin ceva. Avea, ce-i drept, un comportament destul de bizar; la ore era neatent, dacă nu chiar inhibat; când era scos la tablă, se pierdea cu firea, nu-şi putea aduna ideile, dădea răspunsuri în doi peri, era incoerent, nu-şi ducea până la capăt argumentaţiile, împotmolindu-se la jumătatea frazei; era un tip asocial, uşor autist, un elev cu probleme; şi acum, deodată, iată începe să se pronunţe dându-şi cu părerea asupra unor chestiuni ce-l depăşesc cu totul. La mijloc, în privinţa lui, trebuie să fie o neînţelegere, o eroare. Cum de a reuşit să se facă atât de cunoscut?!

Când mă întâlnesc cu mulţi dintre foştii mei colegi, după un banal salut, încep să le simt suspiciunea şi să detectez o uşoară urmă de ironie în priviri, deşi mulţi dintre ei, în viaţa cea de toate zilele, sunt spirite pragmatice, poate chiar obtuze; simţul ironiei le este străin, după cum le e străin şi jocul de idei; întâlnirea cu mine însă le deschide supape necunoscute în conştient, şi brusc ei devin altfel decât sunt, mai joviali, mai sprinteni în gândire. Caută, folosindu-se chiar de jocuri ocolitoare de cuvinte, să mă tragă de limbă. Dacă mă întreabă ce fac sau ce mai scriu, sunt nevoit să le dau un răspuns cât mai ambiguu, cât mai incoerent, intrând din nou în vechea mea piele de elev sau de student. Evit pe cât posibil să le vorbesc despre scrisul meu, şi asta pentru a nu le accentua disconfortul. E un joc pe care-l practic adesea, pentru a mă amuza, dar şi pentru a le atenua invidia firească.

Uneori jocul îmi reuşeşte, alteori nu.

Prietenii au fost şi au rămas aşa cum sunt. Nu le poţi schimba mentalitatea şi nici caracterul. În fond, nedumerirea lor e perfect legitimă. Unii dintre ei au fost elevi model. Şi au rămas prizonierii acestei mentalităţi. Vor cu tot dinadinsul, indiferent de situaţie, să fie printre primii. Dacă nu chiar primii. Alţii erau băieţi sau fete de gaşcă. Aşa au rămas şi acum. Oameni amabili, plăcuţi. Ţi-ar fi drag să stai de vorbă cu ei, dacă în colţul gurii nu le-ar răsări din când în când acelaşi surâs: lasă că te ştim noi, nu ne duci pe noi cu vorba. În fine, câte bordeie, atâtea obiceie. Sau mai degrabă: oriunde dai, tot acolo crapă. Cu alte cuvinte, orice ai face şi-ai desface, nu scapi de lovitura în moalele capului ce ţi-a fost predestinată.

După astfel de întâlniri, sunt cuprins de un fel de stare de apatie vecină cu depresia, nu faţă de ei, ci faţă de propria-mi persoană. „La ce bun efortul tău şi toată strădania, odată ce amicii tăi din copilărie te repugnă?!” îmi spun. Stau atunci în stare de prostraţie, lăsând să-mi curgă prin faţa ochilor întâmplări şi scene, unele mai hilare decât altele ce mi-a marcat copilăria şi adolescenţa.

Atunci îmi aduc aminte de poezia Liceu scrisă de George Bacovia în urma coşmarurilor trăite pe băncile şcolii, şi la Bacău, dar şi la Iaşi. Probabil că faţă de experienţele sale, trăirile mele sunt caduce. Se ştie că Bacovia n-a fost un elev tocmai strălucit. Acest fapt mă consolează. După cum mă consolează şi gândul că nici elevul George Călinescu, care a urmat câteva clase la Iaşi, nu a fost un elev eminent, ci unul aproape mediocru. Extrase din catalog, notele din perioada claselor primare şi chiar a celor gimnaziale ale lui Călinescu ne trezesc nedumerire. Cum a fost posibilă, totuşi, această metamorfoză? Dintr-un elev anonim şi un student ce nu se remarca prin nimic deosebit să se nască aşa, deodată, un mare spirit critic? Nu ştiu cum, dar a fost posibil. După cum a fost posibilă şi metamorfoza lui Einstein…

Nu le împărtăşesc aceste gânduri de „tainică mărire” prietenilor mei. Căci de îndată ce-ar afla, ei mi-ar spune: „Dar bine, bine, Danilov, tu te compari cu Bacovia? Cu George Călinescu? Bacovia e o excepţie. Şi Călinescu aşijderea. Cât despre Albert Einstein ce să mai vorbim! Te poţi tu ridica măcar la degetul său mic? Cum de îţi poţi permite luxul să te compari cu el!? Ce, eşti paranoic?"

Desigur că nu mă compar cu Bacovia, cu atât mai puţin cu Călinescu. Iar dacă mă compar cu unul dintre ei, o fac în mare taină şi nu fără mustrări de cuget. V-am dat aceste exemple ca să înţelegeţi că un om poate trece de anumite limite, fără să fi strălucit prin ceva în anii tinereţii. Poate că talentul ţine de o anumită conformaţie sau malformaţie interioară. De anumită formă de destin.

Nu ne mai împuia capul cu sofismele tale, spun prietenii mei. Noi te ştim de când te ştim, şi nu ne poţi duce cu zăhărelul. Lucrurile astea să le spui celor care nu te cunosc. Pe ei îi poţi îmbrobodi, pe noi nu. Păi, tu, drăguţule, nici măcar la purtare nu ai avut zece? Nu-i aşa? Aşa-i. Păi, vezi, şi-acum?! Noi am avut note ceva mai răsărite şi nu ne-am dat şi nu ne dăm artişti! Pe când tu…

Pe când eu ce?!

Te-ai căţărat prea sus. Dar în curând o să-ţi tai singur, drăguţule, craca de sub picioare…

Păi, de ce nu mi-o tăiaţi voi?

Nu ne ocupăm noi de fleacurile astea. Avem alte treburi de făcut. Aşteptăm să cazi singur de acolo… Ai înţeles?

Am înţeles.

Ascultându-le în gând, printre rânduri, suspiciunile, mă pierd cu firea şi nu ştiu ce să le răspund.

După fiecare astfel de întâlnire, reală sau imaginară, mă simt, vorba cuiva, „pierdut şi fără de rost”.

Aş fi vrut, poate, să am ceva din nebunia lui Dali, care, iată cum îşi trata „prietenii” atunci când aceştia dădeau dovadă de îngustime de spirit. Reproduc un scurt fragment din jurnalul său celebru: „M-au vizitat doi domni idioţi şi ingineri. Îi auzisem vorbind în timp ce coborau panta. Unul îi explica celuilalt cât de mult îi plac brazii.

– Port Lligat (unul din locurile de reşedinţă ale pictorului, n.n.) e prea golaş. Mie îmi plac brazii, nu atât pentru umbră, că nu stau niciodată la umbră. Îmi place să-i contemplu. Îmi zic, aşteaptă niţel să-ţi arăt eu brazii.

Îi primesc foarte amabil, silindu-mă să port o conversaţie plină sută la sută cu locuri comune. Se arătau foarte recunoscători, dar, la plecare, când i-am condus pe terasă, au dat cu ochii de monumentalul meu craniu de elefant.

– Ce reprezintă asta? întreabă unul.

– Un craniu de elefant, spun eu. Îmi plac foarte mult craniile de elefant. Mai ales vara… Nu concep vara fără un craniu de elefant.”

Revenind acum la subiect.

Într-o după amiază treceam cu un vechi amic de-al meu, pe care acum îl văd din ce în ce mai rar, pe strada Lăpuşneanu. Eram într-o dispoziţie foarte bună. Nu acelaşi lucru aş putea spune şi despre prietenul vechi. Ceva îl frământa. Un gând mai vechi nu-i dădea pace să respire în voia lui. La un moment dat, oprindu-se, el mă întrebă:

Tu, totuşi, de ce scrii?

Nu ştiu, i-am răspuns.

Cum adică nu ştii?!

După o clipă de gândire i-am răspuns: Scriu pentru că scrisul îmi limpezeşte mintea. Îmi luminează spiritul. Mă face să înţeleg mai bine lumea în care trăiesc.

Nu exagerezi?

Nu.

Şi ai de gând să continui aşa până la adânci bătrâneţe?

Am.

N-ar fi cazul să opreşti?

Nu.

Ce urmăreşti? Ce cauţi?

Apa, i-am răspuns.

Ce apă? De ce vorbeşti în dodii?

Da, i-am răspuns, caut apa. Apa în care, după cum spune Blaga, curcubeul îşi bea frumuseţea şi nefiinţa…

Ia uite cu cine te compari! Şi o găseşti?

Câteodată o găsesc, câteodată nu.

Şi la ce-ţi foloseşte toată căutarea asta?

Nu ştiu. Poate că, totuşi, îmi foloseşte la ceva.

După ce acest schimb de cuvinte, am cotit spre vechea noastră terasă Corso. Unde la începutul anilor optzeci ne petreceam după-amiezile plictisitoare, punând ţara la cale. Ne-am aşezat la o masă şi am comandat câte o bere. Conversaţia nu se mai lega. Între mine şi el se ridicase acum un zid opac de sticlă.

Privindu-l, mi-am amintit de cuvintele pline de amărăciune ale unui mare filozof: „Nu e de ajuns ca cineva să fie înzestrat cu talent: trebuie să mai obţină şi permisiunea voastră, – nu-i aşa, prieteni ai mei?”

„Aşa-i”, i-am răspuns în gând.

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist