Corpul politic

Să tot fi trecut o săptămână de când premierul Mihai Tudose a făcut înconjurul ziarelor cu o declaraţie de om învăţat cu greul vieţii: „Ficatul duce”. Presa a relatat în ce împrejurări a fost rostită poanta, apoi gazetarii s-au luat cu altele. Vorba a rămas, însă, prinsă de om şi a devenit, în mediul online, un soi de brevet lingvistic al actualului prim-ministru.

Cititorii mai puţin deprinşi cu tainele retoricii politice dâmboviţene vor fi bucuroşi să afle că vorba demnitarului are miez rustic. Folosită cu înţelesul „a rezista”, „a duce”, construcţia a-l ţine ficaţii, rudă cu formula a-l ţine stomacul, face parte dintr-un şirag de structuri idiomatice care au ca nucleu tăria, respectiv slăbiciunile omului, şi recunoaştem că politica e o îndeletnicire viscerală. Dacă nu ai pe careva la ficaţi, îi mânănci ficaţii. N-ar fi, prin urmare, lipsit de interes să vedem ce faimă stilistică au, pe teren politic, părţile alcătuitoare ale corpului.

Ochii. Indiferent de sexul, vârsta, educaţia şi condiţia socială a celor implicaţi, politica e o chestiune de ochi dulci. Sutele de titluri jurnalistice care mizează pe conotaţiile expresiei a face (cuiva) ochi dulci ne atrag atenţia că pragmatica privirii e esenţială în jocurile de seducţie ale vieţii politice. Nu doar indivizii îşi fac ochi dulci, ci şi formaţiunile politice. Partidul cu cei mai şăgalnici ochi este, de departe, PSD-ul, care a făcut ochi dulci tuturor. Ce s-a ales din aceste flirturi ştiu mai bine cei ce au trăit pe pielea lor urmările avansurilor trandafirii. Ar fi, însă, nedrept să lăsăm impresia că doar partidul de guvernământ are ochi alunecoşi şi inimă zburdalnică. În ocheade stă secretul marilor şi micilor înţelegeri dintre actorii politici, indiferent de coloritul penajului. Cine ştie să facă din ochi are o pâine bună de mâncat în politică.

Nasul. Pe cât de calzi sunt ochii dulci, pe atât de rece e nasul. Expresia a strâmba din nas s-a lipit de politicieni ca timbrul de scrisoare. A strâmba din nas nu e doar o formă de exprimare a dezaprobării sau nemulţumirii, ci şi o cale de subliniere a desconsideraţiei. Dacă urmăriţi cu atenţie chipurile unor lideri politici atunci când dau interviuri, veţi constata, poate, cât de greu le este să-şi ascundă dispreţul. În ciuda vorbelor care le curg din gură, nasul e cel ce spune adevărata poveste. Nu ai ce căuta în politică dacă nu ştii să strâmbi din nas. Cu cât strâmbi mai bine din nas cu atât ajungi mai sus, iar dacă exersezi suficient de intens poţi atinge performanţa de a exprima ţâfna. Iar ţâfna, se ştie, e însemnul unui lider adevărat.

Urechile. Politicienii se înţeleg din ochi, strâmbă din nas şi fac totul după ureche. De aici trebuie să deducem că succesul politic depinde de fineţea auzului. Într-adevăr, în politică nu-ţi trebuie minte, ci ureche. După ureche se fac legile, după ureche se stabilesc reperele de guvernământ şi tot după ureche se fac promisiunile electorale. Alegătorii par să se fi învăţat şi ei cu acest ritm, din moment ce s-au deprins să voteze după ureche. Dacă politica e o muzichie, atunci puţine sunt popoarele care au ureche mai performantă decât a noastră.

Gura. E atât de intimă împletirea dintre gură şi politică, încât s-ar putea scrie o carte despre rosturile ei în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Locvacitatea omului politic e atât de pronunţată, încât la noi nu are priză la public genul de politician care tace şi face. Nu-i vorbă, aşa stau lucrurile şi prin alte părţi ale lumii, dar trăsătura distinctivă a limbuţiei politice naţionale e că „gura bate fundul”, după cum s-a exprimat guvernatorul Mugur Isărescu în urmă cu vreo câţiva ani. „Gură de lup, obraz de scoarţă şi pântece de iapă se cer unui popă”, scrie Creangă în Amintiri, iar vorba sa surprinde de minune şi înfăţişarea omului răzbătător în politică.

Mâna. Spre deosebire de oamenii obişnuiţi, politicianul e o creatură cu o singură mână, o mână lungă, lungă de tot. Omul dă cu o mână şi ia cu două. Politicianul, în schimb, cu o mână ia şi tot cu aia dă sau se face că dă. Conform stereotipului popular, faima sa de brigand e întrecută doar de cea de individ lipsit de cuvânt. Tot mână lungă are şi partidul, dar aceea e numai pentru a-i pedepsi pe cei ce nu au fost cuminţi.

Trupul. În ultimii ani s-a fixat de politicianul român al zilelor noastre vorba că acesta trăieşte din osânză. Or, spusa aceasta presupune împletirea a două imagini. Pe de o parte, ne face să bănuim că omul politic are un trup bine hrănit, dublat de o armură de lipide, pe care îl rotunjeşte atunci când e la putere şi de care se ajută să supravieţuiască în vremuri grele, de opoziţie. Pe de altă parte, a trăi din osânză evocă şi o formă de parazitare. Grăsimea altor organisme constituie combustibilul care întreţine caroseria de lux a actorului politic. Oricum am privi lucrurile, dimensiunea vegetativă a metonimiei sare în ochi. Aşteptare şi acumulare, iată formula chimică care asigură bunăstarea trupească a unei fiinţe politice.

Picioarele. Dacă vrei să trăieşti pe picior mare e indicat să faci politică. La intrarea în arena politică, individul trebuie să fie pe picioarele lui. Dar politica e şi ca un balet. Rămânerea pe poziţii necesită multă încredere în propriile picioare, mai ales că accidentele neprevăzute pot provoca prăbuşiri zgomotoase. În politică, nu dai cu piciorul ocaziilor şi ai mereu grijă la jocurile de picioare ale celorlalţi. Din politică nu ieşi decât cu picioarele înainte.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi