Cristian Diaconescu – un pictor al contrastelor

Absolvent al Universităţii de Arte „George Enescu”, clasa de pictură a profesorului Corneliu Ionescu (promoţia 2001), artistul se află la a patra  expoziţie personală. Datorită stilului neobişnuit, detaşat de urgenţa valorificării comerciale a lucrărilor, survin dubii justificate în privinţa surselor de inspiraţie ori a modelelor care l-ar influenţa. Unde, aşadar, poate fi „aşezat”? Cine i s-ar asocia? Faţă de ce curent dovedeşte afinităţi?

Unii l-ar putea situa în tradiţia „artei brute”. Potrivit lui Jean Dubuffet – cel care, prin anii ’45, acreditase termenul -, aceasta mizează exclusiv pe reflexele instinctive ale artistului sau pe lipsa de cenzură intelectuală a gestului pictural. Libertatea este convertită în improvizaţie pură, joc, suspendare a oricărei premeditări. Neabandonând luciditatea şi proiectul, evoluând programatic, pe trasee anticipate, Cristian Diaconescu se sustrage unei asemenea calificări. Iese, altfel spus, de sub incidenţa vreunei abordări „naive” a faptului artistic, valabilă în contextul „artei brute”.

Alţii l-ar asocia – cum s-a şi întâmplat adesea – lui Jean-Michel Basquiat, un artist la modă cândva, răposat în 1988, la doar 28 de ani. Asemănările sub aspect formal sunt greu de contestat, dată fiind evidenţa unor registre expresive relativ apropiate. În cazul americanului însă, finalităţile picturale răzbat dintr-un fond emoţional excesiv, stimulat de multe ori cu ingrediente nu tocmai ortodoxe (alcool, substanţe halucinogene). Ieşeanul, în schimb, îşi reprimă extravaganţe de acest fel, eschivându-se metodelor care i-ar potenţa artificial imaginaţia.

Care ar fi totuşi registrul stilistic adecvat lui Cristian Diaconescu? Un neo-expresionism rafinat, personal în bună măsură, care îmbină  figuraţia, abstracţia şi reflecţia. Constante în economia lucrărilor par a fi, deopotrivă, zelul interogativ şi cel confesiv. Cine este? Cum se vede în proprii ochi? Cum îşi explică ceea ce face? Deşi sunt parte a unui proiect cu certe nuanţe autobiografice, portretele nu „seamănă” cu autorul lor (doar o excepţie – tabloul Tânărului artist). „Infidelitatea” propriei reprezentări îi permite să trimită prin ricoşeu la condiţia omului generic, la traumele şi limitările acestuia.

Într-un alt plan, să-i zicem „speculativ”, Cristian Diaconescu încearcă să tematizeze chestiunea „vecinătăţii” dintre „sine” şi corp, resimţită când paşnic şi conciliant, când în termeni de tensiune şi conflict. Mulţumiţii de sine, bunăoară, se simt confortabil în propria piele. Doar că oamenii „perfecţi”, integri biologic, frumoşi, sănătoşi sunt incapabili să-şi surclaseze condiţia „de mijloc”, mediocritatea. Argumente, în acest sens, am găsi în scrierile lui Cioran. Pentru alţii însă, corpul este o „carapace” neprietenoasă, „închisoare” a sufletului – cum credeau anticii. Blaise Pascal a surprins cât se poate de sugestiv condiţia antinomică a omului. Ce este acesta, aşadar? O „trestie cugetătoare”, „îngrămădire de contradicţii”,  „monstru de neînţeles”, fiinţă în care se amestecă toate contrariile, măreţia şi precaritatea, sublimul şi derizoriul.

Suntem deficitari şi vulnerabili sub multe aspecte. Uneori ştim şi o recunoaştem, alteori nu. Cristian Diaconescu se răzvrăteşte oarecum împotriva „normalităţii” superficiale, reuşind să păstreze un fragil echilibru între aparenţă şi esenţă, între ceea ce pare a fi şi ceea ce este de fapt. Tablourile şi personajele sale par stridente şi „ţipătoare”, în acord cu propriile… dezacorduri interioare. Unii s-ar speria, poate, de violenţa anumitor tuşe sau de intensitatea anumitor culori. Cum altfel să reprezinţi ambivalenţa umană, dacă nu subliniindu-i, îngroşându-i voit contrastele? Ce este omul, din perspectiva artistului ieşean? Un clovn întristat, caricatură tragică, ridicol şi serios, puternic şi vulnerabil în egală măsură.

Precumpănesc la Cristian Diaconescu accentele viscerale şi nevrotice, oglindind în fapt personalitatea-i complexă, chiar contradictorie. Gestica picturală din lucrări este liberă, degajată de prejudecăţi şi inhibiţii. Nu căută frumosul cu orice preţ, nici forma ideală, neapărat plăcută şi agreabilă, apreciată de snobi. În proiectul derulat zilele acestea la „Dana”, îşi divulgă obsesiile, slăbiciunile şi aşteptările, ni se „arată la faţă” dezinvolt, aşa cum este în realitate – un artist sincer, inteligent şi curajos. 

Petru Bejan este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza” şi membru al AICA (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă)