Cros pentru părinţi

Dacă tot am vorbit în articolul precedent despre ambiţia părinţilor reflectată în activităţile copiilor, rândul ăsta am să rămân în acelaşi registru descriind în câteva detalii interesante o altfel de competiţie reprezentativă pentru cele amintite.

Săptămâna trecută am participat, în calitate de susţinător, cu proprii copii la un cros pe stadion. Nu e prima dată. Cel mare a început să participe la astfel de competiţii de când avea 3 ani şi nu ştia nici măcar direcţia de mers, şi la fel şi cel mic.

I-am dus în primul rând pentru atmosferă şi m-am bucurat foarte mult că le-a plăcut şi au prins gustul şi mirosul adrenalinei. Cred că e foarte important acest lucru în viaţă, în educaţie, să te implici total în ceva, să simţi pulsul mulţimii care fie aleargă umăr la umăr cu tine, fie susţine de pe margine. Sunt nişte sentimente unice şi rare, tocmai de aceea trebuie trăite intens şi apreciate.

Şi în al doilea rând i-am dus acolo ca să înveţe să piardă. Pentru că nicăieri în societatea modernă nu te învaţă cineva să pierzi, ci doar să câştigi, să fii cel mai bun, cel mai frumos, cel mai deştept, cel mai puternic. Asta nu înseamnă că trebuie să devii un pierzător profesionist, ci să ştii cum să te ridici, să te reasamblezi şi să porneşti mai departe ca într-un final să câştigi. Şi să te bucuri de ce am spus mai înainte, anume de cursa propriu-zisă.

Şi la acel concurs de pe stadion mi-am amintit inevitabil de absurditatea aproape involuntară a părinţilor în dorinţa lor de a nu lăsa copiii să sufere atunci când pierd. Unii alergau alături de concurenţi trăgându-i după ei sau împingându-i, alţii îi luau de-a dreptul în braţe şi treceau cu ei linia de sosire, iar alţii, probabil cei mai ciudaţi, le spuneau că au câştigat, chiar dacă era evident că au ajuns printre ultimii, numai să nu audă acea expresie oribilă: Ai pierdut!… Adică să se declanşeze urgia…

E drept că pentru un părinte care stă pe margine sentimentul este, pot spune cu mâna pe inima, dublu faţă de atunci când ar fi implicat direct în competiţie. Pentru că el simte absolut tot: pulsul mulţimii, încordarea concurenţilor, explozia de energie, trăirea maximă a momentului. Când alergi eşti atent la ceea ce faci, la drum, la concurenţi, nu ai timp să analizezi ce este în jurul tău. Ca spectator însă o faci, iar dacă ai şi vreo legătură directă cu vreun concurent, eşti gata pregătit de apoplexie.

Ţin minte şi acum prima oară când am mers cu cei mici la un cros la munte, freamătul ce plutea în aer, costumaţiile participanţilor, muzica, strigătele de încurajare şi primii concurenţi dintre cei mari, adevăraţi, care treceau linia de sosire. Acel moment intens când se anunţa că se apropie câştigătorul, când toate privirile, absolut toate, chiar şi a vânzătorului ambulant din spatele scenei sau a femeii de serviciu care strângea paharele de pe masa juriului, se îndreptau în direcţia din care trebuia să apară EL. Ei bine, acel moment nu poate fi trecut cu vederea, inima nu are cum să nu-ţi bată mai tare chiar şi dacă eşti în trecere. Iar când îl vezi că vine gâfâind, transpirat, cu ochii injectaţi, murdar de noroi, dar săltând cu o energie uimitoare nu ai cum să nu strigi şi să îl aplauzi frenetic.

Deci, da, şi copiii au simţit asta pentru că sunt sentimente primare, toţi avem receptorii necesari pentru ele şi da, e de înţeles până la o limită dorinţa uriaşă de a te vedea pe tine în acea postură sau pe unul de-al tău. E normal, tot până la o limită, să îţi împingi de la spate odrasla puturoasă care a devenit greoaie de la prea mult McDonald’s combinat cu tabletă şi Lego Ninjago să îşi mişte fundul, să treacă măcar linia de sosire ca să vadă cum e, nu mai vorbesc de cei care sunt imediat în spatele câştigătorilor, dar de aici, până la a le inocula cu orice preţ spiritul de competiţie în cel mai pervers mod cu putinţă, propovăduind imaginea dumnezeiască de lider şi câştigător ca fiind singura posibilă şi cea dătătoare de viaţă pentru copil, asta e o crimă.

Am urmărit la un moment dat cu stupefacţie o emisiune despre concursurile oribile de frumuseţe pentru fetiţe până în 8 ani. Felul în care acestea sunt schingiuite ca să arate mai bătrâne şi mai urâte decât sunt, dar ca să se încadreze unor standarde impuse de cei mari, chinurile prin care treceau pentru a deveni, culmea, cel mai frumos copil al competiţiei. Nu vreau să exagerez spunând că toţi copiii sunt frumoşi pentru că nu e aşa, unii sunt mai reuşiţi decât alţii, ca orice pui de animal, dar pot spune însă că toţi sunt fermecători tocmai pentru că sunt puri şi nu îşi pot ascunde puritatea aşa cum vor încerca să facă mai târziu. Dar, mai presus de asta, nu trebuie să existe comparaţie de frumuseţe la vârste fragede. Pur şi simplu nu trebuie, nu ar trebui să se pună problema…

Şi exemplele de tortură legală asupra copiilor pot continua în aproape orice domeniu, de la ştiinţele exacte, până la dans, şah, jocuri pe calculator. În toate poate apărea nebunia. Iar asta nu apare decât de la părinţi, nu încape nicio îndoială. Pentru că părinţii, cu experienţa pe care ar trebui să o aibă, îi pot menţine pe o linie de plutire sănătoasă şi benefică pe ce mici. Copilul nu ştie cu adevărat ce vrea în perspectivă, ci în imediata lui apropiere ca timp şi spaţiu. A te baza doar pe ce vrea el, ca adult, e nebunie sau prostie. Atunci însă când odrasla ajunge la exagerări se vede clar că a fost convins ori lăsat să ajungă acolo de către un adult. Pentru că minorii sunt cel mai uşor de corupt, de convins, dacă ştii cum să îi iei. Şi vor crede cu toată fiinţa lor în nebunia inoculată de tine în creierul lor. Se vor zbate pentru ea până la epuizare, vor da tot ce vor putea din trupurile şi minţile lor fragede şi aparent inepuizabile ajungând chiar la situaţii aberante, pentru că sunt mici monştri ghidaţi în cea mai mare parte de instinct. Dar toate vor fi până la un punct când inevitabil vor claca. Este o regulă, aproape fără excepţii.

Da, părinţii plâng de bucurie sau de ciudă mai mult, mult mai mult decât copiii lor implicaţi în concurs şi bine fac, e parte din efectele secundare pe care şi le asumă. Dacă nu suportă şi le vin gânduri poznaşe, data viitoare se pot înscrie şi ei la categoria „adulţi” ca să se mai uşureze…

Briscan Zara este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video