Cu aceleaşi cuvinte

Am citit ieri o carte oarecum specială, instrument indispensabil, de-acum înainte, cercetătorilor şi celor cărora – nu va suna academic, dar asta e: realitatea constrânge stilul, plus că, pe cât pare, suntem în faza când lucrurile trebuie redefinite (vezi aberaţiile pretinsei proeuropene Maia Sandu, cu România care stă să ne „înghită”) – încă nu le este în cot de cultura naţională: Limba vechilor cazanii. Povestea carnetului de la Mărăşeşti al poetului Alexei Mateevici, semnată de Vasile Malaneţki, directorul Muzeului Naţional de Literatură „Mihail Kogălniceanu” din Chişinău şi tipărită acum o lună, cred, la Editura Atelier, cu ocazia „dublului centenar”, cum spune autorul: un secol de la redactarea celebrului poem „Limba noastră” şi, tot atât, de la moartea intempestivă şi tragică (avea numai 29 de ani!) a autorului său.

Nu ştiu cum va fi cu fişierele noastre într-o sută de ani, de exemplu: nu păstrează istoricul travaliului şi chiar dacă, să admitem, se va inventa un soft să-ţi arate pas cu pas, id est literă cu literă, cum a devenit cu textul cutare, de câte ori a deletat scriptorul ca să găsească „cuvântul ce exprimă adevărul”, ce grozave revelaţii vor fi astea? Spectacolul e câteodată interesant (am privit mai demult – sunt ani la mijloc – un documentar despre manuscrisele lui Puşkin: par un câmp de bătaie, cu leşuri şi răniţi în agonie, şi au o dinamică aproape fizică), de cele mai dese ori, însă, e deprimant. Alimentează şi un voyerisme cam degradant: te introduc într-o intimitate (numită ipocrit „laborator”) în care bovaricii, majoritari, îşi găsesc simulacrul de redempţiune. Dar pentru câtimea de pietate, fireşte, întreprinderi ca asta despre care fac vorbire merită toţi banii şi toată strădania.

Povestea e bună, chiar inestimabilă mai ales sub aspectul acesta al facsimilului lucrat impecabil (har Photoshop-ului, cu siguranţă): carnetul datând din 1917 (iunie-iulie, când poetul se află pe front la Mărăşeşti), notele – poemele adică – făcute cu „creionul chimic” începeau să se estompeze şi într-un târziu ar fi dispărut în neantul mat al celulozei. L-am răsfoit cu un sentiment straniu şi răscolitor. „Limba noastră” era prevăzută în programa şcolară şi a fost reluată oarecum mai aplicat (deşi cu encomioane deşănţate – eram în preistoria spiritului critic şi probabil mai suntem, judecând după recrudescenţa osanalelor) la facultate. Între timp a devenit imn naţional, un bun politic, cum ar veni, şi s-a fixat în percepţie ca ceva la limită cu axioma. Între poem şi eventualul său cititor s-a instalat un hău de notorietate şi, de fapt, mitologic, care transformă lectura în apoteoză. Contactul direct cu manuscrisul – eu am avut acest frison – redimensionează lucrurile şi umanizează o distanţă ce riscă să devină cosmică şi, în cele din urmă, să-şi anuleze propriul obiect. Poate facem cândva şi pasul următor, lectura critică, adecvarea la text fără parti-pris şi reticenţe, dar mai ales fără filtru patriotard: poemul e bun astăzi prin tonul vag ecleziastic şi naivitatea arhaică a definiţiilor.

Vorbeam însă de o coincidenţă. E mai degrabă o ironie sinistră: Chişinăul, cu fervoarea reîntemeierii, Kievul, cu o lege care va aneantiza în câteva decenii orice prezenţă românească într-o Ucraină jelită acum de Occident, dacă Poroşenko nu aplică dreptul său de veto. Este ameţitor – asta voiam să spun – să constaţi ce actuale sunt unele lucruri vechi de un secol şi chiar mai bine şi ce vane fost-au eforturile înaintaşilor. Reîncarnat astăzi, Mateevici şi-ar scrie poemul cu aceleaşi cuvinte: încă ne mai batem pentru limba română.

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova