Cu aratul!

* Mutaţie. După surse diverse (invocate şi de Ion Ghinoiu, în cuprinzătorul dicţionar „Obiceiuri populare de peste an”, 1997), se ştie că, în vremuri vechi, începutul anului a fost primăvara – şi într-un mare areal european. Abia schimbarea calendarului roman din anul 153 î.H. a adus evenimentul în ianuarie. Mutaţia a fost, peste tot, una instituţionalizată, dar iată că la noi a luat cu ea şi practici magice legate de renaşterea vegetaţiei, cu aplicaţie la arat şi la semănat. De altfel, în zone albe de pe harta obiceiului uratului cu plugul (sau cu pluguşorul) în ultima noapte a lui decembrie, ritualurile agricole de fertilitate se practicau la începutul anului naturii: „Boii Sângeorzului”, „Grapa”, „Udătorii”, „Tânjaua”…

* Variaţie. Pluguşor, respectiv „a umbla cu pluguşorul”, ca terminologie standardizată pe cale cultă (astăzi, prin televiziune şi radio), nu constituie un monopol lingvistic; probabil cea mai veche formulă numind obiceiul respectiv, ca ritual propriu-zis de fertilitate, a fost „cu plugu”, cel al oamenilor maturi şi al flăcăilor, ce „colindau” chiar cu un plug la care trăgea o pereche de boi. Însuşi termenul pluguşor este atestat în beletristică abia în scrisul lui Al. Odobescu. Diminutivele (căci există şi pluguleţul, plugărelul sau plugurelul) au convenit practicii derivate, cea a „aratului” de către copii („plug copchilăresc de lemn, cu două crăcănuţ”). Însă vechea practică, numită chiar şi „cu aratul”, dar şi forma nouă, s-a mai numit şi „(a umbla) cu hăitul, cu hăiasca sau hăitura”, ba şi „cu plesnitul” (din bici)!

* Obicei al pământului? O demitizare în planul realiilor o reprezintă cunoaşterea răspândirii colindatului, pe la case, în ajunul noului an. Pe baza unor investigaţii cu profil etnolingvistic (Emil Petrovici, Atlasul lingvistic român II, 1940), aflăm că, în deceniile al treilea – al patrulea din secolul trecut, obiceiul nu era cunoscut în Banat şi în arii întinse din Transilvania, fiind considerat nou şi în alte zone ale ţării. De altfel, şi în culegeri de folclor de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi de la începutul celui următor, se menţionează că unii dintre subiecţii înregistraţi cunoşteau textele reproduse (adesea sumare) „de la învăţători”, „din cărţi”, sau ca „învăţate la şcoală”, instituţie prin care, alături de aşezămintele culturale, s-au generalizat atât obiceiul, cât şi discursurile-naraţiuni complexe, de mai târziu.

* Antologie. A fost remarcat profilul de „manual” de cultura grâului al urăturii, prin succesiune de verbe (a ara, mâna, semăna, secera, treiera, vântura, fereca, măcina, cerne, frământa etc.) ori substantive (grâu, bob, spic, seceră, snop, moară, sită, cuptor, colac şi altele). Pornind de la fragmente de naraţiuni şi oraţii, închegate şi inspirate, ale unor creatori dotaţi, s-a constituit, în timp, textul-poem al urăturii „clasice”, cu raportare, ca incipit, la „Bădica Traian” (reprezentant al agriculturii încă extensive) şi sfârşind, de fapt, cu obţinerea colacului mult râvnit. Acesta ca un adevărat semn al victoriei ancestralului „producător” de după aşa-numita „revoluţie agrară din neolitic”, al celui care a depăşit stadiul nesiguranţei „culegătorului” trăitor sub spectrul înfometării.

* Culturale. S-a remarcat, de asemenea, că, prin tabloul tehnic astfel realizat (adaptat, şi prin inserţii umoristice de respiro, momentului – sărbătoresc – al rememorării eforturilor şi al evocării bucuriei roadelor), naraţiunea cuprinzătoare a urăturii româneşti poate fi raportată la texte clasice de profil. Referirea, generală, la poema „Munci şi zile” a versuitorului-ţăran grec Hesiod (secolul VIII î.H.) sau la „Georgicele” poetului latin Vergilius (secolul I î.H.), nu reprezintă nicio exagerare: acelaşi parcurs al descrierii minuţioase a muncii agricultorului, aceeaşi proiecţie filozofică, prin fondul de elevată moralizare optimistă, în cazul pluguşorului şi prin nota augurală de încheiere.

* Declin. Mai întâi s-au simplificat practicile propriu-zise, numite metonimic: se umbla „cu buhaiul”, „cu clopotul” etc., sonorităţi (!) de la uratul cu plugul. Iar după spectacole „folclorice” televizate ori destinate acestei înfăţişări, soarta obiceiului la nivelul urătorilor improvizaţi poate fi intuită după imprecaţii şi lamentări de tipul (cf. /ostra.ro/): „E o tâmpenie; cine poate învăţa atâta?”; „Numai tocilarii învaţă [pluguşoare] din astea lungi!”; „E prea lung. Mi-e lene să învăţ aşa ceva”. Mai sunt însă şi speranţe, deşi moderate: „A fost uşor să-l învăţ, chiar dacă are nişte cuvinte care te încurcă”. 

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi